Arome înţepătoare de formol, muşchi uscaţi, atrofiaţi. Trei morţi zăcând pe mese de disecţie, distribuiţi uniform în sala de anatomie, cât să aibă loc fiecare să respire, să îşi împrăştie miresmele emanate de leşurile lor. Au suficient loc cât să nu se certe între ei, cât să nu fie tentaţi să evadeze de pe masa lor, unde sunt legaţi cu mănuşi chirurgicale, înfăşuraţi în pânză şi împachetaţi după ce le este presărată doza de sare şi apă.
Cum ar fi dacă conştiinţa unui cadavru s-ar trezi.
Să se vadă disecat, fără piele, cu studenţi curioşi cotrobăindu-i prin corp: Nu, nu îmi mai căuta nervul safen, că mă gâdilă. Nu, nu, nu acolo… şi apoi să izbucnească într-un hohot de răs. Să vezi toţi muşchii contractându-se, măruntaiele deşertându-se din abdomenul secţionat.
Să vadă în jurul lui studenţi cu ochii roşii, cu lacrimi scurse pe obraji. Nu trebuie să plângeţi după mine, eu mi-am trăit viaţa. Să zică naiv, neştiind că formolul în care a fost îmbăiat 6 luni îi face pe studenţi să plângă, să îi usture nasul şi să înjure de toţi sfinţii, neînţelegând de ce nu le bagă şi morţii lor în glicerină.
Să o zărească pe Ofelia, aflată la 3 mese de disecţie mai încolo să i se trezească sentimente tardive şi disecate de dragoste şi să trimită bileţele de amor scrise pe bucăţi de piele prin intermediul studenţilor puşi pe şotii.
Cum ar fi dacă şi-ar relua toate activităţile şi obiceiurile dinainte de deces, să iubească, să urască, să îi fie frică, frig, foame, să fie frustrat, să se simtă abandonat… Cum ar fi dacă ar continua să trăiască, în forma lui nouă, disecată?