Mă chinui de câteva zile să scriu ceva nou, dar se pare că muza mea e ocupată. Muza mea bea bere într-o bodegă obscură. Muza mea mă sărută şi apoi mă dojeneşte părinteşte. Muza mea fumază senzual. Muza mea a plecat să se tragă pe nas.

Uneori mă întreb ce ar trebui să mă inspire, despre ce să mai scriu, dar nimic nu mă impresionează.

Muza mea e seacă, fumează Carpaţi, bea Polar şi se drege a doua zi cu zeamă de varză. Muza mea nu mai e urbană, e o ţărăncuţă cu haine murdare. O ţărăncuţă care îşi bagă în venă şi se trippează colorat, visează cai, câmpuri verzi, câmpuri de floarea soarelui. Se înmoaie toată. Îşi aminteşte de vară, de soare, de ploile de vară. De tunete, fulgere, oameni trosniţi. Se panichează şi începe să transpire. Ochii i se zbat în orbite şi mandibula începe să îi tremure. Îşi dizlocă mandibula. Nu simte nimic, decât teroare. Îşi scoate bluza şi îşi înfinge adânc unghiile în carne, într-o încercare disperată de a se îmbrăţişa, de a se consola, să simtă o îmbrăţişare, fie şi a ei. Se trezeşte după câteva ore, o dor toate, nu mai poate închide gura şi aceasta trosneşte la fiecare mişcare. Încearcă să se ridice, dar nu poate. Se lasă pe spate şi îşi aprinde o ţigară. Cu o ultimă zvâcnire mai ia o gură de vodka şi adoarme

Se trezeşte într-un pat moale, cu cearceafuri negre. Visează? Îşi pipăie mandibula şi e la locul ei. Se uită în jur. Aruncă o privire pe geam şi vede un Bucureşti agitat. A dormit timp de decenii de evoluţie. S-a metamorfozat şi s-a reurbanizat. E refăcută şi gata de atac.

“Promit că de data asta nu te mai las prăjită într-un şanţ.” îi şoptesc ştiind că e doar o altă minuncină albă. Dar ea mă crede, îmi surâde şi intră în transă.

Azi muza mea m-a ameninţat că mă părăseşte. Îndrugă tot felul de bazaconii. E încă supărată că ultima oară am lăsat-o să se întoarcă pe dos. Am lăsat-o să îşi scoată viscerele, am lăsat ca interiorul ei să devină exterior. I-am văzut inima bătând, plămânii modificându-şi volumul cu fiecare inspiraţie şi expiraţie, i-am văzut stomacul fremătându-se, i-am atins rinichii… eram în extaz.

Mi-a zis că a fost mai grotesc decât data când am descarnat-o, am pus-o să îşi smulgă pielea ca să îi admir fiecare muşchi superficial şi apoi muşchi cu muşchi, nerv cu nerv, arteră cu arteră, venă cu venă, am făcut-o să se dezbrace până la os.

Poate că are dreptate, poate că i-ar fi mai bine fără mine, dar sunt prea posesivă să o las să plece, să renunţ la ea. Genul ăla de posesivitate bolnăvicioasă, mai bine moartă decât departe de mine, mai bine o epavă lângă mine decât fericită cu altul. Dar ştiu că mă va ierta că va trece cu vederea toate nebuniile mele, toate psihozele şi va înflori din nou, va renaşte din propria mizerie, mizerie în care eu o aduc.

Mă gândeam să mai combin o muză. Să ies în oraş, sau de prin faculate, cu mâinile în buzunarele de la blugi, cu o ţigară în gură să ţip ţanţoş după vreo voluptoasă: “Hey! Gagica te fac cu o cafea?” Să îi promit soarele şi luna, romane publicate, traduse în afară, premii Pulitzer, Nobel, apoi să o aduc în camera mea obscură, să o dezbrac de secrete, să o folosesc până la epuizare şi la final să reuşesc să o şantazez şi să o păstrez captivă, nemulţumită şi nefericită.

Mai că mi se face milă, mai ales că acest uzaj moral şi nu numai, e de multe ori degeaba. Oricât de pasională, efervescentă, carnală şi ofertantă ar fi o muză, în mâini greşite e consumată degeaba, reuşind doar să hrănească psihoza pseudo-artistului şi de multe ori nici pe aia.

Într-o zi o să deschid uşa şi o să o las să plece, dar acum o las să doarmă… mâine nu ştiu pe ce tărâmuri o voi plimba, sau prin ce stări.

“De parcă ai ştiut vreodată ce vrei cu adevărat.” mă priveşte scârbită şi îmi aruncă foile cu dorinţe pentru 2010. „Ştiu că e la modă să îţi faci planuri în prag de an nou, dar uită-te la tine, chiar crezi că vei putea face toate astea? De parcă ţi-ar face cineva ţie vreun tatuaj, nu le ajunge cerneala, sau punctul 20… tu chiar crezi că o să te primească ăia în Vamă? Nu mai visa copilă, trezeşte-te.”

O ascult cuminte, strâng foile şi le arunc la coş. Urăsc când are dreptate, când am dreptate…

Particip la Concursul de Proza Arhiscurta organizat de Trilema.

daca tot sunt la partea in care postez fragmente semnificative din nuvelele mele am mai gasit unul care sa merite. acesta e scos din Absinth. pentru a intelege mai bine: personajul principal este un ziarist la o publicatie de reggae obscura, iar Maria este prietena *marea lui iubire*. hope you’ll enjoy it.

[...]
Mereu am simţit că eu sunt doi, trei, sau mai mulţi indivizi închişi în mine, în acelaşi trup. Există un eu malefic, un eu angelic, un eu sarcastic, un eu ofensator, un eu care luptă, un eu care întoarce şi celălalt obraz, un eu care urăşte, un eu care iubeşte, un eu căruia i se rupe, un eu căruia nu i se rupe, şi toţi „eu” ăştia mai mici fac un eu unitar. Ştiu că e stupid formalat şi gândit, dar eul suprarealist aşa a vrut să îmi iasă porumbelul, pentru că doar fiind suprarealişti, aşternându-ne primele impulsuri şi primele gânduri pe hârtie ruşim să fim sinceri cu noi şi implicit cu ceilalţi. Stau şi mă gândesc ce cred ceilalţi despre mine? Cât de mult imaginea pe care o au se apropie de imaginea pe care o am eu despre mine şi cât de mult imaginea pe care o am eu despre mine se apropie de cum sunt eu în realitate? Mă întreb cum suntem noi cu adevărat? Pentru că atât noi cât şi ceilalţi suntem mult prea subiectivi ca să spunem adevărul fie că subiectivismul vine din interior: nu suntem genul de persoane care să rănească sentimentele celorlalţi sau dimpotrivă ne place să îi facem pe ceilalţi să sufere sau subiectivismul vine din exterior relaţia pe care o avem cu persoana respectivă. Îmi pun cam multe întrebări? Da, mi s-a mai spus şi că reflectez prea mult la situaţii care nu îmi influnţează cu nimic existenţa cotidiană. Posibil, dar nu consider că realitatea mea se află out there, în societatea contemporană, consider că realitatea mea se află undeva la graniţă, destul de pierdută printre himerele minţii mele, dar totuşi ancorată în societate, în cotidian.

Mereu îmi doresc să fiu partea rea, negrul din echilibru, cel care face lumea să sufere. Mi se pare atât de superficială bunătatea, atât de ireală. Trăiesc cu impresia că şi bunătatea este o faţetă a răutăţii, un rău mai mic, un rău care place, un rău suportabil, depinde cât de masochişti suntem fiecare din noi. Nu există glume răutăcioase sau glume de bun simţ, există doar glume bune sau glume de căcat, indiferent cât de tare lezează gluma respectivă persoana către care este îndreptată. Viaţa mi-a tras-o de prea multe ori fără să îi pese de sentimentele mele, încât acum să stau să fiu gentil să am grijă de cum se va simţi celălalt într-o anumită situaţie mi se pare la fel de neatrăgător ca un futai cu o grasă.

Sunt un masochist, asta este singura concluzie la care am fost capabil să ajung. Asta, atâta timp cât încă mai trăiesc în mizeria asta de societate şi în fiecare zi o iau de la capăt şi singurul lucru pe care mă sinchisesc să îl fac ca să schimb rutina este să mai bat un cui. Scriu un articol despre Damian Marley şi mă gândesc la momentul în care o să bat un cui. Mănânc dintr-un burger plictisit şi mă gândesc la momentul în care o să mai bat un cui. Singurul moment în care nu mă gândesc la clipa când o să bat un cui este când i-o trag Mariei. Atunci mă gândesc la ea şi la momentul în care am să bat un cui. Dar şi bătutul cuiului devine rutină, iar eu şi mai masochist.

am decis sa postez un fragment dintr-o nuvela mai lunga de-a mea… tin mult de tot la acest fragment… sper ca cei ce nu cunosc nuvela sa se bucure de el.

[...]
Un cerc vicios ce se intersectează cu zeci de alte cercuri vicioase din închisoare.
Am ajuns aici din cauza viciilor, plăcerilor, nebuniilor. Pe cine minţim că nu ne purtăm ca afară? Ne purtăm exact la fel. Ţipăm prin fiecare por dorinţa animalică să ne încleştăm mâinile în jurul gâtului firav al unei fiinţe vii, prin care curge sânge cald, căreia îi vom inspira ultima respiraţie, o dată cu mirosul morţii, al sufletului şi al vieţii pe care tocmai am luat-o. Ochii noştri scanează sânii, fundul şi rotunjimile persoanelor din jurul nostru, imagindându-ne în mintea noastră bolnavă teroarea din ochii acestora în momentul unui posibil viol, disperarea şi scârba de pe chipul lor şi acea plăcere satanică ce o vom simţi în organismul nostru o dată cu oroarea pe care o va simţi partenerul nostru. Cerceii, lanţurile, ceasurile, banii de prin portofelele colegilor noştri de suferinţă ne fac mâinile să ne transpire, ni se pune un nod în gât şi inima palpită. Dorinţe cleptomanice ne scurtcircuitează creierul şi ne fac iraţionali. Strângem în buzunar cuţitul de buzunar pe care l-am strecurat cu grijă, riscând o bătaie de la gardieni, şi ne dorim să exersăm îndeletnicirile pentru care am fost închişi aici. Crimă, viol, furt… orice numai să scăpăm de monotonie. Când unul dintre noi decide să îşi împărtăşească aventurile într-un grup obsesiv de asemănător cu cel de la reabilitare, numai că scopul e acela de a părea grozav, de a-ţi face o reputaţie de temut, nu de a te vindeca, obsesia, dorinţa, pofta pentru fructul oprit revine. Scanezi cu privirea mâna de oameni ce ascultă, poate la fel de pofticioşi ca tine. Blonda de lângă cel care povesteşte, ce i-ai arde vreo două şi ai înghesu-i-o într-un colţ, şi inelul ăla de la baba de lângă pat, pare a fi din aur, eşti nebun şi matahala aia, ce glonte între ochi i-ai da, numai pentru moaca aia nesuferită şi ochii ăia şui de drogat. Dar tot ce ai este un cuţit şi multă dorinţă. Laşi privirea în pământ şi înghiţi în sec şi azi te vei abţine, dar până când. Afli de la unul, de la altul că s-au mai bătut, că unul a înghesuit-o pe una undeva, sau ea pe el, acum depinde de la cine asculţi, că nuş cărui individ i-au dispărut banii şi îţi zici în sinea ta… al dracu norocos, ce mi-aş fi dorit eu să fac asta, dar eşti prea laş, prea constrâns de reguli şi cel mai aiurea, eşti constrâns de căcatul ăla numit conştiinţă.
 

Imi amintesc prima oara cand a venit sa doarma la mine… eram undeva prin anul doi, inainte de un partial, in perioada in care invatam pe branci ca sa ne pastram o medie suficient de mare cat sa nu ajungem niste medici amarati, pierduti undeva printr-un satuc de munte.

Venise la mine cu pretextul ca sa invatam, insa amandoi stiam ca acesta va fi ultimul lucru pe care il vom face. Am profitat de faptul ca prietena mea era plecata acasa si aveam camera la dispozitia mea si am propus timid sa ne intalnim la mine ca sa invatam. Materia era oribila, si amandoi am fi avut nevoie de timpul acela pentru invatat, dar eram dispusi sa renuntam la el.

Camera fusese pregatita cu o zi inainte, dupa zile intregi in care hainele nu mai vazusera dulapul sau vreo ordine anume, ci zaceau obosite pe jos, pe scaune, pe pat, dupa zile intregi in care praful isi facuse de cap pe rafturile de lemn ale mobilierului si se stransese suficient cat sa iti desenezi iubirea pe ele chiar in mai multe straturi, o curatenie se impunea de la sine. Am petrecut ore in sir curatand, ordonand, asezand totul, astfel incat rezultatul a fost surprinzator si pentru mine, arata de parca trecuse printr-o renovare, in sfarsit se zarea modelul complet al covorului, nu doar bucatele, ce complimentau mozaicul de haine, biblioteca lucea, niciun fir de praf, in fantezia mea creatoare credeam ca imi pot vedea reflexia oglindita in lemnul intunecat, lenjeria statea cuminte pe pat, fara sa incerce sa se scurga de pe acesta, camera arata mai bine decat arata in ziua in care propietarea venea sa isi ia banii pe chirie si inspecta casa sa vada daca e totul in regula.

A fost punctual, ca deobicei. A adus cola si covrigi calzi. L-am invitat in camera, am adus doua pahare si o scrumiera si mi-am pregatit cartile. S-a dus pe balcon unde si-a aprins o tigara iar eu m-am cuibarit in fotoliu privindu-l.

L-am intrebat daca vrea o cafea si la raspunsul pozitiv din partea lui am adus doua cesti aburinde de cafea si niste curmale pe farfurioara mea portocalie ciobita. Am ras conspirativ si i-am zis ca il introduc in miciile mele delicii matinale: cafea cu lapte, o tigara si curmale aduse mereu pe aceeasi farfurie portocalie. Mi-a zambit inapoi, dezbelindu-si caninii usor ascutiti.

Ma simteam ca intr-un film romantic cu prosti, amandoi timizi si stangaci nu stiam ce sa spunem sau ce sa facem. Ne-am fumat tigarile si am baut cafeaua in liniste. Era o liniste care ne tortura, care iti tiuia in urechi si iti facea creirul sa vuiasca. Aceasta a fost intrerupta de sunetul unui poster cazut de pe perete. Am tresarit amandoi si cand ne-am intalnit privirile am inceput sa radem. M-am ridicat sa il relipesc si m-a intrebat de unde il am. Odata cu istorisirea achizitionarii acestuia s-a spart si aceas stanjeneala, subiect cu subiect timpul s-a scurs fara mila. Cand s-a oprit am constientizat amandoi cat de tarziu se facuse. Pierduse de mult ultimul metrou, asa ca nu am putut decat sa ii sugerez sa ramana peste noapte. Mi-a zambit si mi-a zis ca accepta doar din motivul ca sta in cealalta parte de Bucuresti si taxiul pana la el l-ar costa o avere. Cand am ramas fara tigari l-am rugat sa mearga sa mai cumpere. A acceptat zambind. S-a intors in mai putin de 5 minute dar cu o expresie ingrijorata si foarte tacut. Revenisem la aceeasi tacere stanjenitoare. L-am intrebat ce s-a intamplat si mi-a zis ca nimic, ar trebui sa ne culcam ca e tarziu. S-a cuibarit in fotoliu, cu o plapuma peste el, refuzand categoric sa doarma in pat si a plecat dimineata devreme.

Cand ne-am reintalnit s-a purtat de parca nu s-a intamplat nimic. Am incercat sa il descos, dar nu am obtinut nimic, doar o reprogramare a serii de studiu, doar ca a doua oara si-a adus cateva pachete in plus de tigari. Am urmat acelasi ritual: tacerea, un factor exterior care sa o rupa, vorbaraie pana dimineata cand adormeam rapusi de somn. Examenul l-am trecut cu bine si nu am avut niciun regret pentru noptile pierdute vorbind, singurul meu regret este ca nu am putut sa aflu ce s-a intaplat. Niciodata nu s-a simtit atat de in siguranta incat sa imi zica.

Si acum, mult timp dupa ce drumurile noastre s-au despartit ma mai roade acea curiozitate…

Prima amintire pe care o păstrez cu sfinţenie, de care mă atârn cu disperare şi speranţă ca un naufragiat de colacul de salvare, este cea cu mama desfăcându-şi aripile şi zburând în înaltul cerului, unde începe să danseze şi să facă piruete. Cer albastru, soare puternic, lacrimi sărate pe obrajii mei de copil, înfloritura unui surâs urmat de un gângurit, un râs de copil… Aşa mă consola mama mereu, indiferent de vremea de afară, se ridica în înaltul cerului şi dansa până mă calmam, până râdeam.
Încă din acea perioadă în mintea mea de copil s-a înmugurit dorinţa de a putea şi eu să zbor, să încerc să ating norii cu mâna, să dansez graţios cu norii, să plutesc şi eu ca ea… ca ceilalţi.
Începând cu vârsta de 4 ani am început să dau tot felul de teste, să iau parte la simulări de antrenamente, lecţii speciale pentru zbor. Primele luni au fost categoric incitante, apoi totul a urmat o uşoară pantă de declin, dând în monotonie, pentru că până la vârsta de 9 ani nu începeam antrenamentul propriu-zis pentru zbor.
Era destul de greu pentru un copil totul: diete stricte, pentru că orice 100 de grame în plus sau în minus compromiteau posibilitatea mea de a zbura, muncă dificilă, exerciţii extenuante, totul pentru a ajunge într-un căcat de sală, un pic mai mare decât o hală, ca să primesc prima mea pereche de aripi pentru a-mi începe zborul propriu-zis.
Îmi amintesc şi acum prima mea pereche de aripi. Jalnice, uzate, îngălbenite, cu pene lipsă, cu scheletul rupt şi prost restaurat. Când mi-au fost puse în braţe aripile am început să plâng. Era cu totul altfel decât îmi imaginasem, era ca un coşmar pe care mintea mea de copil prepuberan nu reuşea să îl alunge. Am ajuns acasă şi m-am închis în camera mea, aruncând aripile lângă coşul de gunoi. Am stat acolo până când spre seară mama a venit să mă cheme la masă. M-a văzut întristat şi totuşi nu a mai dansat. Acest fapt m-a indignat şi mai tare. Am refuzat să mai mănânc şi a doua zi să merg la antrenament. După o noapte de somn zbuciumat şi 3 mese sărite am decis să ies din cameră, lihnit şi debusolat. Am găsit pe masa din bucătărie prânzul pregătit, o pereche de aripi superbe şi un bilet: "Ar fi trebuit să vezi prima mea perechi de aripi, atunci ai fi avut motiv să plângi. Eu şi tatăl tău am încercat să îţi îndulcim suferinţa curăţându-le şi reparându-le. Nu rata primul tău zbor şi nu întârzia la celelalte ore." Am început să râd şi să plâng. Eram extaziat. Copleşit de emoţii şi de visele realimentate de noua pereche de aripi m-am dus la prima mea lecţie de zbor.
Ca orice început şi al meu a fost dificil şi sinuos, dar a meritat orice picătură de sudoare, julitură, contuzie. Toate testele, atât teoretice cât şi practice, le-am luat cu note maxime, am fost cel mai bun din clasa mea, radiam de entuziasm şi ambiţie. La 16 ani am dat testul final ce mi-ar fi permis să îmi cumpăr propia perechi de aripi şi să zbor în final sigur, să ajung undeva prin propriele mele forţe, fără să mai folosesc autobuzul sau să mă ducă mama mea. Normal că l-am luat, am fost printre primii din oraş.
Când mi-am luat permisul am stat la o coadă infernală, alături de alţi adolescenţi de vârsta mea, dar şi de oameni maturi care reuşiră să se reîncadreze în greutatea legală şi îşi puteau recăpăta permisele. La ghişeul celălalt era o coadă formată din persoane grase, dezabilitate, rănite, care trebuiau să restituie permisele şi aripile. M-a încercat un sentiment de frică, nu îmi doream să ajung în situaţia lor, să merg din nou cu autobuzul, nimic nu era mai ruşinos decât să ai vârsta legală să îţi iei permisul şi să mergi cu autobuzul. Pentru că dacă o făceai se ştia că eşti un ratat, persoanele bolnave, aveau mijloace speciale de transport, separat de rataţi, pentru că ei aveau o scuză, asta dacă nu reuşeau să obţină permisul pentru aripile speciale, dotate cu diverse facilităţi în funcţie de maladia de care sufereau.
Am zburat 4 ani. La 20 de ani când m-a părăsit prima iubire am căzut în depresie şi m-am îngrăşat 20 de kg. De atunci mă strădui să revin la greutatea legală. M-am săturat câte diete am ţinut, de câte ori am redat testele. Tot ce îmi doresc la cei 60 de ani ai mei, este să mai zbor o dată cu propiile mele aripi înainte să mor. Sfatul meu de om resemnat: nu vă lăsaţi înşelaţi, autobuzul nu e atât de ruşinos, toţi sunt la fel ca voi acolo, dar nimic nu poate înlocui satisfacţia propiilor aripi, propriilor vise îndeplinite, propriei perfecţiuni.

Îmi petrec zile în şir încercând să găsesc cuvintele potrivite pentru a-l descrie fără să dau în patetism, sau ducegării ieftine şi cu tot ce mă aleg la finalul zilei sunt pagini măzgălite, rupte sau aruncate, nervi tociţi şi idei noi pentru alte bucăţi de proză. Când mă gândesc la el, mintea îmi zboară în atâtea locuri şi atâtea evenimente încât îmi e greu să îmi focusez atenţia asupra scopului principal, el. Poate nu m-a prins suficient de tare încât toate gândurile mele să fie îndreptate înspre el, sau poate că m-a prins prea tare astfel încât a trecut o graniţa imaginară impusă de mintea mea bolnavă, şi a devenit ceva sacru, prea bun şi sfânt încât orice rând scris pentru el, sau despre el să mi se pară prea nesemnificativ şi pueril încât să treacă de auto-critica uneori mea severă şi să se materializeze, cumva.
Fraze pompoase şi întortocheate, dar lipsite de scop, esenţă, doar cuvinte deşarte. Urăsc sentimentul ăsta de neputinţă. De ce mi se pare totul atât de greu, când e atât de uşor.
Nişte ochi verzi, totul porneşte de aici pentru mine. I fall for every pair of green-blue eyes, mostly no exception. Un zâmbet cuceritor şi nişte gesturi rafinate, ce trădează o bună educaţie şi mult bun simţ.
O noapte în oraş aparent plictisitoare, decizia de a ieşi la o băută pe ultima sută de metri, plecată de acasă cu un scop şi ajunsă în preajma unor oameni şi într-o situaţie total neprevăzută. Un Bucureşti plictisit şi aglomerat, nişte ţigări fumate în grabă şi un pet de bere luat la cheta. Un pretext ieftin de discuţie, o glumă, nişte râsete, big-bang mi-a trezit interesul. Un nume absolut fermecător, un zâmbet pe măsură, fără a face o concurenţă neloială numelui. Străduţe vechi, prost restituite, oameni dubioşi.
O pauză de o ţigară, amalgam de gânduri şi sentimente ce necesită o nicotinizare înainte de o analiză mai profundă. Ţigări… aceeaşi marcă de ţigări, aceeaşi culoare, aceeaşi lungime. Trag, inspir, expir, plămânii mei se inundă de un fum înnecăcios, iar creierul meu scurtcircuitat de doza de dioxid de carbon neaşteptată, ia o pauză, încetineşte, se opreşte. Nu mă simt în stare să continui, asta dacă am început vreodată ceva cu adevărat.
Un Bucureşti prins în sărbătoare, asta mă duce cu gândul la atâtea clişee literare, fericire şi bucurie exterioară reflectată în micro-universul autoarei. Ahhh… mă simt ca o Sandra Brown autohtonă, mult mai adolescentină şi patetică. Nu ştiu exact de ce mereu o dau pe mai sus numita ca etalon de degradare literară, poate pentru că ea şi-a atras atâtea critici pentru clişee de factură romantică, dar uneori mă apucă râsul că îndrăznesc să îmi compar pseudo-literatura cu cineva care măcar a fost publicat.
Muc de ţigară fumat pe jumătate stins de talpa tenesului. Zâmbete, râsete, zâmbetul lui. Ochii îi sclipesc. Simt cum sângele îmi irigă frenetic obrajii. Privirea mea este suprinsă de a lui. Mă simt ca un copil prins la furat cu merele vârâte în sân. Zâmbesc timid. Nătângă, stângace, dau bir cu fugiţii şi îmi fixez privirea asupra prietenei mele. Am nevoie de un punct de echilibru, de un registru familiar care să mă calmeze, dar privirea lui e tot acolo, atârnând în aer şi aşteptând un răspuns. Încerc să mă temperez şi îi zâmbesc timidă ei. Chiar şi fără ca ea să mă bage în seamă şi să răspundă semnalmentelor mele disperate, reuşete să îmi redea calmul de care aveam nevoie, echilibrul acela interior, fragil, dar suficient cât să mai încerc un gest nebunesc de a-i înfrunta privirea.
Fug cu ultimul metrou spre casă. Prea laşă să mai încerc ceva în seara aceea. Îmi mai îngădui o ultimă privire înainte să dispară prin pasajul de la metrou şi să mă lase singură, cu gândurile mele şi cu ea.
Un zâmbet, nişte ochi verzi şi deja devine un el. Mă grăbesc, mă plictisesc, băieţii se schimbă, dar şablonul rămâne acelaşi un zâmbet, nişte ochi verzi…

 Pe balcon, la o ţigară cu Sushena.

Îmi aprind ţigara pofticioasă şi trag cu nesaţ, dar Sushena iar mi-a luat-o înainte. Mereu o face. Se uită la mine şi îmi zâmbeşte cu rânjetul ăla pe care mulţi îl găsesc adorabil, mai puţin eu. Privesc pe geam şi petrec cu privirea un Bucureşti care se pregăteşte de culcare, anxios să descopere o nouă zi, sau un Bucureşti pentru care ziua abea începe. Îmi zăresc reflexia pe sticla ferestrei. Iar s-a ascuns, acum rânjetul acela tâmp s-a contopit cu al meu. Îmi scutur capul şi privesc din nou. Se uită la mine cu privirea aia de nici dacă vrei nu scapi de mine şi suflă fumul într-o manieră ce se doreşte interesantă, boemă; patetică din punctul meu de vedere. Urmăresc fumul cu privirea până acesta se omogenizează cu aerul din balcon. Mereu m-a fascinat fumul de ţigară, formele fantomatice pe care le ia, asemenea unor nori jucăuşi cred că poate lua orice formă vrei, depinde de cât de creativ eşti, sau ce vrei să vezi. Mereu mi-am dorit să zăresc chipul persoanei iubite, dar niciodată nu mi-a reuşit, poate pentru că niciodată nu mi-am dorit cu adevărat asta, să iubesc sau să zăresc.

Începe să râdă de mine şi gândurile mele puerile. Îmi doresc să o fac să se oprească, dar ca orice chestie care există doar în capul meu nu o pot opri, sau măcar să încerc să o opresc fără să par mai absurdă decât priveliştea pe care o oferă o roşcată fumând într-un balcon şi râzând de una singură. Îmi vine să plâng, iar asta o opreşte pentru un moment până izbucneşte în cascade de râs şi mai colorate.

Renunţ! E singurul lucru pe care reuşesc să îl fac de când a intrat în viaţa mea. Îmi sting mucul de ţigară şi mă întorc la rutina mea zilnică. O las la intrarea în cameră zâmbind şi invitându-mă la o altă ţigară pe balcon. 

Ultimul fum, ultima ţigară, ultima tortură, asta îmi zic de fiecare dată, asta îmi promit de fiecare dată. Ce copilă, cât ai să continui să te mai minţi? mă întreabă în timp ce îmi aprinde ţigarea şi trage un fum odată cu mine. Ştii că nu poţi renunţa la mine, la noi.

 Se bagă în sufletul tău până când nu mai ai aer, şi copleşită îţi deschizi braţele şi îi îngădui o îmbrăţişare. Neobrăzat, needucat îţi fură îmbrăţişarea şi fuge. Se ascunde în colţul lui şi se blochează şi mai tare înăuntru. Se închide cu cheia pe dinăuntru şi te lasă să baţi în uşa ferecată până nu mai ai suflare, obosită şi lipsită de energie renunţi. Când eşti pe drumul de abandon a ideeii, cu un mers apăsat, cu trupul uşor gârbovit, el îţi simte disperarea şi depărtarea şi atunci deschide timid uşa lăsând puţin spaţiu prin care se strecoară ca o felină. Pironit în faţa uşii se uită la tine cu ochii goi şi rugători. Aceeaşi ochi care te-au păcălit şi dăţile anterioare. Îl priveşti şi îţi promiţi că de data asta nu te va mai păcăli. Citindu-ţi gândurile se apropie un pic, ştii prea bine ce urmează şi totuşi nu te întorci să îţi vezi de drum. Te opreşti şi îl priveşti cu aceeaşi ochi iubitori cu care l-ai privit de fiecare dată. Asta îi dă siguranţă şi mai face un pas. Continui supusă acelaşi ritual demonic, care cu fiecare dezamăgire te sfâşie, adâncind rana, ca un cârlig pe care îl înfingi în nenumărate rânduri în acelaşi leş neajutorat, care nu mai ripostează de mult, dezgustător, dar capabil să îţi suplinească fetişul ascuns. Ştii că trebuie să te opreşti, dar totuşi nu o faci. Dorinţa de a simţi din nou îmbrăţişarea aceea furată cu neruşinare este mult mai puternică decât orice regret postum. Magnetizată faci un pas la fiecare jumătate a lui, doi paşi la fiecare sfert a lui, când el s-a oprit din mers tu deja alergai ca un copil spre o acadea. S-a dat un pas în spate. Mintea ta a prins ideea şi asta te panichează, dar nu te opreşte. Acum conştientizezi şi mai mult că nimic nu s-a schimbat, că iarăşi te vei înjosi şi preta la ceva atât de degradant pentru sufletul tău, dar totuşi atât de satisfăcător, e o situaţie atât dulce amăruie. Te resemnezi şi îţi promiţi că asta va fi ultima dată, a câta oară este când zici că e ultima dată? Toată situaţia îţi vine ca un deja vu al unui deja vu, al unui deja vu, al unui număr pe care l-ai pierdut de deja vu-uri. Ultima dată? De câte ori vei mai spune ultima dată.