*am zgârieturi pentru că am o mâţă mică care nu a învăţat încă să se joace paşnic.

Mai am o zi până la examenul de anatomie. Nu ştiu nimic, sau în fine, mai nimic. Mâine ar trebui să fie cea mai norocoasă zi din viaţa mea ca să reuşesc să îl iau. Nici nu visez la o notă mai mare de 5, chiar şi un 5 (care până acum era clasificat ca amărât şi mult sub nivelul meu) mi se pare un vis îndrăzneţ. Nu mai pot, mă consumă din interior spre exterior. Cearcăne adâncite, plămâni intoxicaţi, zeci de mucuri de ţigară zac în scrumierea care a fost cândva transparentă. Farfurii cu mâncare, sticle goale, pachete de ţigări şi diverse ambalaje zac împrăştiate pe jos, pe lângă pat, alături de cărţi, foi, dosare, atlase. Măcar nu am uitat de pisică, îi mai dau încă de mâncare şi apă, deşi când are chef de joacă o trimit la plimbare. Vreau să se termine, cum s-o termina, dar să se termine. E obositor şi stresant, şi mă face să mă gândesc din ce în ce mai mult că poate nu ăsta îmi e destinul.

Aberez, am obosit…

Iar trec printr-o perioadă în care mă ascund de responsabilităţile pe care le am faţă de anumite persoane sub o falsă agendă supraîncărcată.
Stop!
Sună ca dracu, recapitulăm.
Nu ştiu dacă este perioada de tranziţie 2008-2009, dacă este vorba de conştientizarea că mai am mai puţin de juma de an până la bac/admitere sau pur şi simplă o lipsă acută de chef de a suporta pe ceilalţi, dar în ultima vreme am reuşit cu măiestrie să îmi bag capul în fund şi să stau acolo sub pretextul că am altele de făcut şi evitând oameni, sarcini de dus la capăt, obligaţii etc.
Am renunţat să mai văd oameni, să mai vorbesc cu ei, să îmi duc la bun sfârşit activităţi pe forumuri/siteuri (care oricum nu se bucurau de prea mult succes) şi să devin marioneta propriei mele rutini: şcoală, cărţi, filme, prizee.com .
Poate că dramatizez puţin pentru că mai e şi activitatea de la voluntariat (în cadrul căruia încep să activez mai tare decât până acum) şi prietenii de la şcoală, kitty şi my psycho brownie care mă scot din rutina mea zilnică, dar de ce la finalul zilei tot cu gustul amar al monotoniei rămân? Chiar dacă am zile hyper sau pur şi simplu pasive totul îmi pare la fel, ca un deja-vu dulce amărui.
Iar bat câmpii cu graţie! Mă opresc aici până nu încep să mă lamentez şi mai tare, deşi cred că deja am început să o fac.
Poate cauza problemei este egocentrismul meu exagerat şi o soluţie ar fi estomparea lui, dar asta e cam greu de cerut de la un om care 18 ani a trăit pentru el, cu el şi pentru mulţumirea lui.
I’ll disapear for a while, in rehab, again, with my psycho brownie.

Fiecare neuron urlă de furie. Atunci când părinţii nu te mai înţeleg, când prietenii se răzbună, când primeşti lovituri sub centură de la cele mai dragi fiinţe acetil colina din fantele sinaptice refuză să mai interacţioneze.
Tremuri şi plângi, când doar parasimpaticul e de partea ta stimulând secreţia lacrimală, îţi dai seama cât de singur eşti şi că în afară de tine şi propriile procese fiziologice sau de conştiinţă nu mai ai pe nimeni.
Câcat de zi, câcat de seară câcat, câcat!
Mă doare în cur de părerea ta în momentul ăsta you can talk all the trash you want it will just make me more indifferent!
Nu îmi mai pasă! Nu mai pun suflet! Pentru că majoritatea nu merita !

Am obosit. Mă aşez jos, pe marginea drumului, în praf să îmi trag sufletul. Inspir aerul tulbure. Nu-mi pasă pentru că ştiu că ce expir e şi mai impur, inspirat fiind de mine şi secătuit de oxigen.
Ca o sugativă aspir energie, idei, fericire şi le concentrez doar în nişte pete inestetice şi seci, haotic abandonate pe unde apucă să se manifeste.
De mâine voi schimba lumea!
Şi a doua zi sunt acelaşi laş care se ascunde după deget, care-şi caută scuze în loc să ia măsuri, care se justifică, care se plânge, care se complace în propria-i mizerie.
De mâine… de mâine… de mâine…
Şi când te gândeşti că toate proverbele sunt de căcat, că sunt doar replicile de vis ale odraslei oricărui idiot care se vrea înţelept.
"Să le dai răspunsuri doar în proverbe şi maxime…" îşi sfătuia o dată o tută copilul.
Dar am plecat de la proverbe… şi de mâine şi că căcatul ăla cu "…nu lăsa pe mâine…" se aplică în cazul majorităţii, pentru că în virtutea lenei lăsăm mereu pe mâine tot, dacă am putea am lăsa şi mâncatul, şi căcatul, şi fututul şi tot pe mâine atât de comozi am devenit… era pur teoretic deşi la cât de maniaci sunt unii doar fututul nu l-ar lăsa pe mâine.
În fine de unde am plecat? De la o aberaţie poetică cu un drum de praf şi eu ce stare emo depresivă filosofică de căcat am.
Riiiight…
I’ll drop it like is hot… şi o să pun punct aberaţiilor dintre jucat Mario şi definirea fiinţei mele superioare, complexe şi orgasmice (am încheiat citatul) în termeni chimici… nu m-am decis încă ce mă reprezintă mai bine un ester sau un eter. I shall see!
’till next time… take care!
I you!

Cu mâinile tremurânde şi cu faţa înecată în lacrimi fata se apropie cu paşi mărunţi. Se aşează alături de mine pe bancă şi îşi aduce la piept picioarele, lăsând să iasă de sub rochiţă genunchii osoşi. Îşi scutură capul şi îşi şterge lacrimile. Înainte să apuc să îi zic ceva întoarce capul spre mine şi îmi caută privirea. Îmi zâmbeşte trist şi îmi şopteşte:
"Nu îţi face griji, o să îmi treacă. Măcar de te-aş fi ascultat." completează pe un glas stins şi îşi pleacă capul pe genunchi.
Întind mâna şi îi ating umărul. Aceasta îşi pune mâna peste a mea şi o strânge.
"Îţi mulţumesc că ai venit." 
"Vorbeşti de parcă aş face un sacrificiu ca să vin, sau mai ştiu eu ce." o mustrez eu.
Îşi ridică din nou privirea şi în colţurile gurii îi înfloreşte din nou un zâmbet.
"Prima oară când mi-ai zis că pot conta pe tine, am avut impresia că îţi place suferinţa."
Amândouă bufnim în râs.
"…apoi am înţeles că a fost doar un gest stângaci. Dar erai atât de extaziată în raport cu suferinţa mea. Ştiu că m-a deranjat gestul tău. Dar mi-ai dovedit că mă înşel. Ai fost acolo la fiecare cădere şi decădere. De fiecare dată când mă scăldam în mocirla suferinţei apăreai ca un înger păzitor şi mă salvai, mă curăţai şi mă returnai vieţii pură, vindecată, curată pregătită parcă pentru un nou eşec. De ce apari în viaţa mea doar în momentele mele de declin?"
"Pentru că doar atunci mă chemi." îi răspund eu vizibil încurcată.
"Sam… oare de ce fac asta?"
"Nu ştiu." ridic inocent din umeri. "Poate pentru că sunt doar psihologul tău."
Fără să mai zică nimic se ridică de pe bancă şi îmi aruncă o bancnotă de 100$. 
"Pe mâine la aceeaşi oră." îmi replică supărată şi se ridică de pe bancă şi se îndreaptă cu mersu-i clătinat spre uşă pe care o trânteşte ca de obicei în urma ei.