Suntem sintetici. Suntem disperaţi după aparenţe şi după ce ni se pare cool, alergăm în căutarea lor, încât ajungem să pierdem esenţialul, pierdem esenţa din oamenii. De prea multe ori neglijăm oamenii de lângă noi pentru că primele impresii nu ne spun nimic şi ratăm poate oameni valoroşi. Ar trebui să ne deschidem mai mult, şi să o facem cu adevărat şi să nu lăsăm prejudecăţile sociale să ne afecteze raţiunea. Ajungem să fim intrigaţi de o persoană pe care am desconsiderat-o, atunci când aceasta nu mai arată niciun interes pentru noi, în ignoranţa noastră suntem şocaţi de faptul că deşi o considerăm că se află atât de mult sub nivelul nostru ea totuşi ne sfidează, şi atunci încercăm să aflăm what’s the deal, să primim din nou atenţia care ni se pare cuvenită. Oamenii cu adevărat valoroşi nu încearcă să pară cool, să impresioneze, pentru că le vine natural. Modestia nu este pentru proşti, nu mă refer acum la oamenii enervant de modeşti, dar cei din jur nu au nevoie să le aminteşti în mod constant cât de tare eşti tu, lasă-i să descopere asta, nu le mai repeta.

Nu ştiu care e scopul acestui post, poate doar nişte constatări din ultima perioadă, poate că m-am săturat să dau peste oameni sintetici care să îmi reteze orice drept doar pentru că nu sunt suficient de frumoasă, sau că nu sunt slabă, sau că nu par îndeajuns de cool. Şi nu îmi vărs frustrările personale legate de aspectul meu sau de impresia, aparenţa pe care o creez ci de reacţia celorlalţi faţă de acestea.

Când eram mică, mereu visam că prinţesele sunt ca nişte zeiţe, frumoase, graţioase, perfecte. Am crescut şi prinţesele au început să mi se pară doar nişte păpuşi Barbie, sintetice, seci, de plastic. Adesea mă gândesc la Ileana Cosânzeana ca fiind o blondă cu rădăcinile mult crescute şi părul ars, cu ochii injectaţi, cu nările sparte, cu vene înţepate, dispusă să şi-o tragă şi cu Zmeul doar să facă rost de o doză. Făt Frumos, e doar un parvenit dispus să o împartă pe Ileana Cosânzeana cu tot regatul să facă şi el un ban de un barbut. Calul alb, o mârţoagă jerpelită, batjocorită şi umilită, folosită ca să care butoaie de vin şi bere în spate, ca să îi potolească setea Zmeului. Tot basmul a devenit o caricatură, o dezamăgire.

Poate am crezut prea mult în poveşti, astfel încât atunci când realitatea mi-a distrus balonul de cristal cu care mă înconjuram nimic nu mi s-a mai părut frumos. Puţine clipe de fericire adevărată şi alea distruse de circumstanţe sau de lăbari prea geloşi pe împlinirea şi seninătatea ta. Mă gândeam că ar trebui să rescriem basmele, să le aducem la zi, să nu mai minţim copiii. Să evităm conceptul de Făt Frumos şi Ileana Cosânzeana, de dragostea perfectă, la care multe fetiţe, cu ţâţe şi cur care nu le mai dau dreptul la apelativul ăsta, visează.

Dar apoi cum ai putea să îi arăţi unui copil realitatea în care trăieşte, fără să fii prea dur cu el şi să îi iei toate motivele pentru care ar merita să trăiască. Dar în acelaşi timp mă gândesc că viaţa e faină, de ce simţim nevoia să minţim, de ce suntem mitomani, de ce ca să muşamalizăm căcatul cotidianul suprimăm puţinele părţi bune din viaţă şi promovăm nişte aberaţii… Moş Crăciun, Iepuraşul de Paşte, Sfântul Valentin etc.

Dar de ce îţi pasă? mă întreabă o voce mică din capul meu în timp ce celelalte surprinse îşi pun mâinile la urechi aşteptând ca eu să răbufnesc şi să îmi scot paloşul magic şi să îi tai capul. Nu cred că îmi pasă şi chiar dacă mi-ar păsa nu aş rezolva nimic, rămân doar eu cu gândurile mele şi cu trippurile mele cu personaje de basm sparte.

În ultimele zile, de când mi-a expirat abonamentul la metrou şi am rămas fără bani, doar cu abonament la RATB şi o cartelă de 10 călătorii pentru Metrorex am abordat o altă strategie. Îmbin subteranul cu suprafaţa, studiându-mi amantul în toate ipostazele lui.

Urban, agitat, aglomerat… nivelul meu de serotonină a screscut mult peste limitele legale şi niciun drog nu şi-a băgat nasul în afacerea asta.

Ziua, la orele de vârf, în înjur de toţi sfinţii şi dumnezeii, furioasă şi iraţională nu înţeleg că nu e vina lui, ci a soţiilor neglijente, agitate, ce conduc bolizii lor extratereştri blocând şi mai tare traficul. Închid ochii, inspir, expir, mă calmez. Îl admir în toată splendoarea lui.

Combinaţia dintre vechi şi nou, curat şi murdar, cuminte şi obraznic. Drogat, zgomotos, sălbatic… e o bestie. În fiecare moment clocoteşte, fierbe, e agitat, nu îşi mai găseşte liniştea nici în biserici. Până şi morţii, obişnuiţi cu stilul de viaţă antemortom, sunt învăluiţi de un forfot şi o nelinişte tăcută.

Weekendul vine mai repede decât mă aştept, înecat în alcool, inundat de sunete ce dărâmă pereţii din cluburile din centrul vechi şi condimentate de diversitatea oamenilor ce îi rătăcesc străduţele. Dreadoşi, pierceaţi, pastilaţi, drogaţi, prăjiţi, beţi, skin heads, punkeri, rockeri, hippioţi, toţi se clatină pe ritmul muzicii armonios dirijată de Dj Bucureşti.

Lume nouă, cunoştinţe, oameni vechi, cei mai buni prieteni… cu toţi te vezi măcar odată, chiar şi în treacăt. Ajungi să bei cot la cot cu lume cu care nu te-ai fi gândit vreodată că ai să respiri măcar acelaşi aer într-o singură cameră.

Lipsa de bani, plictiseala, cheful de petrecere, te fac cel mai bun prieten cu un total necunoscut, om al cărui nume sau faţă ai să le uiţi a doua zi, asta dacă le-ai fi ştiut vreodată.

Oameni frumoşi, oameni dubioşi, oameni intereanţi… drooling. Crushuri peste crushuri, bale peste bale, o sticlă, un fum, combinaţii dubioase, viaţă de student?

A doua zi deschizi ochii, ai cearcăne ambiţioase ce vor să îţi sărute buzele  sau măcar obrajii, capul îţi plesneşte, îl simţi ca într-o menghină, stomacul freamătă, încercând cu greu să digere alcoolul de aseară, încearcă să îl dea afară, se dă o luptă monstru în interiorul tău. Apoi valuri de flashbackuri de seara trecută îţi scurtcircuitează mintea. Primul gând: “Ah căcat! Eu chiar am făcut toate alea?” Dar apoi te consolezi la gândul că şi ceilalţi au fost fel dacă nu mai sparţi ca tine.

Şi apoi o iei de la capăt, combinaţii dubioase, oameni dubioşi, Bucureşti dubios. Aceeaşi rutină, dar parcă totuşi altfel. Acelaşi verde, dar alte trippuri. Aceeaşi oameni, dar mereu alte experienţe. Acelaşi Bucureşti, dar mereu altfel…

Trăiesc mai mult în capul meu, uneori capul trăieşte odată cu mine, dar deja prea des trăim în contratimp cu lumea. Îmi trăiesc propriul delir, o succesiune de deja vu-uri şi senzaţii familiare.

Junkie dream… îmi trăiesc propria nebunie. Uneori mă urăsc pentru că nu am curaj să mă dezancorez din acest simulacru. Nu am curaj să înnebunesc.

Muzica îmi hrăneşte delirul. Ascult, mă destind, mă descătuşez… sunetele sunt ca un descântec de trezire, după un somn bolnăvicios sinele se trezeşte brutalizat, înfuriat şi calcă în picioare supra-eul şi eul, dezechilibrând fragila balanţă atât de academic descrisă de Freud. Regulile, normele societăţii şi echilibrul intern sunt  luate la pumni, desfigurate şi umilite, lăsate fără drept de replică, li se dă doar o şansă să se dea la o parte şi o fac pentru că sunt prea laşe, fals-pacifiste, ipocrite.

Clocotesc, fierb, explodez…. barbară, nebună, party animal. Brutală şi violentă, aşa cum nimeni nu mă ştie, pentru că preferă să închidă ochii, să creadă că e doar o deviaţie negând adevărul de sub nasul lor. E mult mai comod pentru societate, pentru sclavii hiperrealismului să îmi clasifice adevărata natură ca o etapă, nebunie, pentru că sunt prea speriaţi să accepte că acelaşi delir îi încearcă şi pe ei, dar sunt prea laşi…

Îmi doresc libertate, sunt o idealistă ştiu. Vreau să pot spune ce îmi trece prin minte, fără să fiu judecată, vreau să mă port natural fără să fiu catalogată drept dezaxată, vreau să fiu liberă în mişcări şi gesturi fără să se creadă c-o fac cu un motiv ascuns, vreau să fiu eu… eu.

Mi-am pierdut din esenţă şi originalitate când am început să ascult de ei. Am început să nu mai fiu eu, individ liber, natural şi să mă transform într-un personaj, caracterizat de un nume care uneori nu îmi zice nimic, indexată cu un CNP atât de rigid 2 (pentru că sunt fată) – data de naştere – cifre locale – cifre aleatorii = căcat, cu hobbyuri seci, cu preferinţe comune. Mi s-a spălat creierul, în repetate rânduri, proces catalizat cu substanţe care creează dependenţă mai mare decât heroina şi efecte secundare mai delirante decât LSD.

M-am săturat de păpuşari cu complexe de zeităţi. Adam şi Eva au ales să mănânce din pomul cunoaşterii şi au plătit pentru asta, plătim cu toţii şi atunci cine pula mea eşti tu măh căcatule să decizi pentru mine ce ar trebui sau nu să ştiu. Îmi otrăveşti creierul cu informaţii despre chiloţii tuturor compelxatelor cu fiţe de capitală, care până să ajungă să suga pula mogulilor ca tine, sugeau pula ciobanilor pentru un litru de lapte, sau despre amantele altui complexat care are pula cât o scobitoare şi singura metodă de satisfacere a proastelor este cu bani făcuţi sul şi înfipţi adânc prin găurile mult uzate, bani reciclaţi şi cheltuiţi pe gablonţuri de tablă, haine de firmă cumpărate din Obor şi altele.

Ingerăm în mod masiv toate căcaturile, prezentate în ambalaj frumos, fără să mai mestecăm. Ne însuşim idei şi concepte fără substrat, vorbim despre lucruri mari dar fără conţinut şi luaţi la bani mărunţi dăm din colţ în colţ.  Am fost prostiţi. Ne prostituăm pe un preţ de nimic, pe o fericire simulată, pe o fracţiune de împlinire, o fracţiune din ideea implementată de ei, uitând sau neglijând lucrurile care ne fac cu adevărat fericiţi, lucrurile mărunte.

Suntem cu adevărat noi în prima copilărie, până în 5-6 ani, când încă virusul social nu ne-a metastazat creierul, când facem aşa cum simţim, suntem sinceri, placem pe cine vrem, ne purtăm frumos şi îndrăgim pe cei pe care îi vrem noi, nu suntem ipocriţi, autocenzuraţi. Suntem inofensivi şi frumoşi, suntem cu adevărat vii. Cu timpul ne pervertim, murim încet, dar sigur, involuăm.

Adulţii, geloşi pe această puritate infantilă, au conceput metode noi de spălare de creiere, ce încep să fie implementate de devreme… până la urmă time is money şi perioada în care trăim cu adevărat, sinceri cu noi, se micşorează treptat, treptat. O să ajungem să ne naştem roboţi, cu creierele spălate gata, impuri, păcătoşi.

Mă deprim. Se apropie seara… alcool, tutun, droguri, uit de mine, uit de mine ca animal social şi mă apropii cu încă un pas de puritate, de propria-mi nebunie.

Dacă crezi că sunt praf, nu te flata singur comparându-te cu mine, o faci degeaba, căci dacă aş fi cu adevărat aşa, societatea m-ar fi tras de mult pe nas, pentru că sunt prea vocală să mă poată ascunde doar sub covor.

Mă chinui de câteva zile să scriu ceva nou, dar se pare că muza mea e ocupată. Muza mea bea bere într-o bodegă obscură. Muza mea mă sărută şi apoi mă dojeneşte părinteşte. Muza mea fumază senzual. Muza mea a plecat să se tragă pe nas.

Uneori mă întreb ce ar trebui să mă inspire, despre ce să mai scriu, dar nimic nu mă impresionează.

Muza mea e seacă, fumează Carpaţi, bea Polar şi se drege a doua zi cu zeamă de varză. Muza mea nu mai e urbană, e o ţărăncuţă cu haine murdare. O ţărăncuţă care îşi bagă în venă şi se trippează colorat, visează cai, câmpuri verzi, câmpuri de floarea soarelui. Se înmoaie toată. Îşi aminteşte de vară, de soare, de ploile de vară. De tunete, fulgere, oameni trosniţi. Se panichează şi începe să transpire. Ochii i se zbat în orbite şi mandibula începe să îi tremure. Îşi dizlocă mandibula. Nu simte nimic, decât teroare. Îşi scoate bluza şi îşi înfinge adânc unghiile în carne, într-o încercare disperată de a se îmbrăţişa, de a se consola, să simtă o îmbrăţişare, fie şi a ei. Se trezeşte după câteva ore, o dor toate, nu mai poate închide gura şi aceasta trosneşte la fiecare mişcare. Încearcă să se ridice, dar nu poate. Se lasă pe spate şi îşi aprinde o ţigară. Cu o ultimă zvâcnire mai ia o gură de vodka şi adoarme

Se trezeşte într-un pat moale, cu cearceafuri negre. Visează? Îşi pipăie mandibula şi e la locul ei. Se uită în jur. Aruncă o privire pe geam şi vede un Bucureşti agitat. A dormit timp de decenii de evoluţie. S-a metamorfozat şi s-a reurbanizat. E refăcută şi gata de atac.

“Promit că de data asta nu te mai las prăjită într-un şanţ.” îi şoptesc ştiind că e doar o altă minuncină albă. Dar ea mă crede, îmi surâde şi intră în transă.

Azi muza mea m-a ameninţat că mă părăseşte. Îndrugă tot felul de bazaconii. E încă supărată că ultima oară am lăsat-o să se întoarcă pe dos. Am lăsat-o să îşi scoată viscerele, am lăsat ca interiorul ei să devină exterior. I-am văzut inima bătând, plămânii modificându-şi volumul cu fiecare inspiraţie şi expiraţie, i-am văzut stomacul fremătându-se, i-am atins rinichii… eram în extaz.

Mi-a zis că a fost mai grotesc decât data când am descarnat-o, am pus-o să îşi smulgă pielea ca să îi admir fiecare muşchi superficial şi apoi muşchi cu muşchi, nerv cu nerv, arteră cu arteră, venă cu venă, am făcut-o să se dezbrace până la os.

Poate că are dreptate, poate că i-ar fi mai bine fără mine, dar sunt prea posesivă să o las să plece, să renunţ la ea. Genul ăla de posesivitate bolnăvicioasă, mai bine moartă decât departe de mine, mai bine o epavă lângă mine decât fericită cu altul. Dar ştiu că mă va ierta că va trece cu vederea toate nebuniile mele, toate psihozele şi va înflori din nou, va renaşte din propria mizerie, mizerie în care eu o aduc.

Mă gândeam să mai combin o muză. Să ies în oraş, sau de prin faculate, cu mâinile în buzunarele de la blugi, cu o ţigară în gură să ţip ţanţoş după vreo voluptoasă: “Hey! Gagica te fac cu o cafea?” Să îi promit soarele şi luna, romane publicate, traduse în afară, premii Pulitzer, Nobel, apoi să o aduc în camera mea obscură, să o dezbrac de secrete, să o folosesc până la epuizare şi la final să reuşesc să o şantazez şi să o păstrez captivă, nemulţumită şi nefericită.

Mai că mi se face milă, mai ales că acest uzaj moral şi nu numai, e de multe ori degeaba. Oricât de pasională, efervescentă, carnală şi ofertantă ar fi o muză, în mâini greşite e consumată degeaba, reuşind doar să hrănească psihoza pseudo-artistului şi de multe ori nici pe aia.

Într-o zi o să deschid uşa şi o să o las să plece, dar acum o las să doarmă… mâine nu ştiu pe ce tărâmuri o voi plimba, sau prin ce stări.

Mă gândeam la filmele alea americane high-school style, în care tocilarii au mereu un crush secret pentru alfa-girl, în secret îi adulmecă mirosul, îi numără aluniţele de pe spate, firele de păr de pe ceafă etc asta pentru că au fetishul stupid de a sta în spatele lor la ore. Pe lângă ideea de inferioritate, putem vedea foarte uşor şi ce fantezii au astfel de nerzi.

 Am vrut să spun altceva când am început chestia asta, dar mi-am amintit de altceva aşa că idele o să fie un pic dezordonate *uite că acum vă anunţ şi nu vă las în ceaţă fără o justificare*.

Mi-am amintit de oamenii ăştia care par cuminţi, inocenţi, drăguţi, nerdish aşa, dar când deschid gura te lasă paf, de genul where did that come from? Şi asta mă duce cu gândul la o discuţie pe care am avut-o mai demult cu nişte prietenii de genul ce au făcut ei pentru sau pe iarbă şi răspunsurile cele mai dubioase le-am primit de la oamenii “cuminţi”.

Dar am vrut să zic altceva, legat de atitudinea tocilarilor din filmele americane. Nu reuşesc să îi înţeleg, am încercat şi eu asta, dar undeva pe la a 12-a aluniţă, al 21-lea fir de păr m-am plicitisit. Cât despre parfumul ameţitor, să zicem că nu mi-am ales întodeauna inspirat ziua.

Întrebarea mea era cât de tipicar şi obsedat să fii, să înduri plictiseala aia zi de zi, lună de lună, an de an, timp de 4 ani, iar în vacanţă să fii deprimat, în sevraj că nu mai ai material nou pentru labă: nu ştiam de aluniţa aia *fap* *fap*. Poate că nedumerirea îmi survine din abstinenţa mea pentru autosatisfacere. Lol îmi e milă atunci de aceste alfa girls, ajung pretext de labă pentru toţi terminaţii. Aberez! Cursurile de anatomie dăunează grav inspiraţiei, te fac să te gândeşti la căcaturi şi să îţi aminteşti de tot felul de tâmpenii.

*am zgârieturi pentru că am o mâţă mică care nu a învăţat încă să se joace paşnic.

Iar trec printr-o perioadă în care mă ascund de responsabilităţile pe care le am faţă de anumite persoane sub o falsă agendă supraîncărcată.
Stop!
Sună ca dracu, recapitulăm.
Nu ştiu dacă este perioada de tranziţie 2008-2009, dacă este vorba de conştientizarea că mai am mai puţin de juma de an până la bac/admitere sau pur şi simplă o lipsă acută de chef de a suporta pe ceilalţi, dar în ultima vreme am reuşit cu măiestrie să îmi bag capul în fund şi să stau acolo sub pretextul că am altele de făcut şi evitând oameni, sarcini de dus la capăt, obligaţii etc.
Am renunţat să mai văd oameni, să mai vorbesc cu ei, să îmi duc la bun sfârşit activităţi pe forumuri/siteuri (care oricum nu se bucurau de prea mult succes) şi să devin marioneta propriei mele rutini: şcoală, cărţi, filme, prizee.com .
Poate că dramatizez puţin pentru că mai e şi activitatea de la voluntariat (în cadrul căruia încep să activez mai tare decât până acum) şi prietenii de la şcoală, kitty şi my psycho brownie care mă scot din rutina mea zilnică, dar de ce la finalul zilei tot cu gustul amar al monotoniei rămân? Chiar dacă am zile hyper sau pur şi simplu pasive totul îmi pare la fel, ca un deja-vu dulce amărui.
Iar bat câmpii cu graţie! Mă opresc aici până nu încep să mă lamentez şi mai tare, deşi cred că deja am început să o fac.
Poate cauza problemei este egocentrismul meu exagerat şi o soluţie ar fi estomparea lui, dar asta e cam greu de cerut de la un om care 18 ani a trăit pentru el, cu el şi pentru mulţumirea lui.
I’ll disapear for a while, in rehab, again, with my psycho brownie.