Chiar dacă în ultima perioadă recomandările mele muzicale au fost doar din sfera muzicii electronice, în ultima lună, dacă nu mai bine rockul şi-a recâştigat un loc în capul meu. Şi nu, nu mă întorc la grohăielile pubertăţii, ci totul se datorează descoperirii unei formaţii relativ nouă pentru piaţa muzicală românească – Godmode. Întodeauna am avut o fascinaţie pentru muzica underground, în special muzica rock underground şi îmi amintesc cu zâmbetul pe buze căutările mele disperate de melodii de la E.M.I.L, Coma sau Pistol cu Capse când nimeni nu ştia de ei, sau ştiau prea puţin.

În formula actuală formaţia există din 2005, mixul este clujean 100%, şi componenţa sună cam aşa: Paul – voce, chitară; Dan – chitară, voce; Vladi – bas; Bogdan – tobe, voce. Dar mă opresc cu datele biografice aici pentru că sunt lucrurile cel mai puţin relevante pe care le poţi spune despre o formaţie rock.

Am avut ocazia să merg la un concert de-al lor live, pe 17 Aprilie, în Fabrica, când au urcat pe scenă alături de Viţa de Vie şi Rain District. Pe lângă muzica de calitate pe care mă aşteptam să o aud am fost plăcut surprinsă să văd câtă energie şi dorinţă eliberau clujenii. Solistul, Paul, aşa cum îi şade bine oricărui vocal, a transformat scena în his playground simţind muzica şi bucurându-se cu adevărat de ea, manifestându-se liber, fără griji, suprarealist. Ca un bonus, cel puţin în ceea ce mă priveşte, pe lângă piesele mele preferate, care se întâmplă să fie cele în română (da româna prinde mult mai bine la români) au făcut un cover după Limp Bizkit - My generation.

Dar vorbăraia multă despre ceva ce se cântă strică… aşa că dacă vreţi mai multe detalii biografice şi legate de formaţie vă invit să vedeţi interviul acesta: http://muzikamagika.wordpress.com/2010/04/22/interviu-godmode . Şi dacă vreţi să îi ascultaţi o să vă pun cele trei videoclipuri ale lor şi o să vă las şi MySpace-ul lor: http://www.myspace.com/godmode1 .

Şi melodia mea preferată de la ei, care sună foarte bine, poate din cauza vârfului extra de condimente Adi Despot, dar şi piesa în sine e foarte bine făcută, metafore care te prind (mă obsedează în continuare partea cu sunt un cal troian ce-n burtă are, tot ce nu rosteşte cu voce tare) iar videoclipul e amuzant, natural.

În ultimele zile, de când mi-a expirat abonamentul la metrou şi am rămas fără bani, doar cu abonament la RATB şi o cartelă de 10 călătorii pentru Metrorex am abordat o altă strategie. Îmbin subteranul cu suprafaţa, studiându-mi amantul în toate ipostazele lui.

Urban, agitat, aglomerat… nivelul meu de serotonină a screscut mult peste limitele legale şi niciun drog nu şi-a băgat nasul în afacerea asta.

Ziua, la orele de vârf, în înjur de toţi sfinţii şi dumnezeii, furioasă şi iraţională nu înţeleg că nu e vina lui, ci a soţiilor neglijente, agitate, ce conduc bolizii lor extratereştri blocând şi mai tare traficul. Închid ochii, inspir, expir, mă calmez. Îl admir în toată splendoarea lui.

Combinaţia dintre vechi şi nou, curat şi murdar, cuminte şi obraznic. Drogat, zgomotos, sălbatic… e o bestie. În fiecare moment clocoteşte, fierbe, e agitat, nu îşi mai găseşte liniştea nici în biserici. Până şi morţii, obişnuiţi cu stilul de viaţă antemortom, sunt învăluiţi de un forfot şi o nelinişte tăcută.

Weekendul vine mai repede decât mă aştept, înecat în alcool, inundat de sunete ce dărâmă pereţii din cluburile din centrul vechi şi condimentate de diversitatea oamenilor ce îi rătăcesc străduţele. Dreadoşi, pierceaţi, pastilaţi, drogaţi, prăjiţi, beţi, skin heads, punkeri, rockeri, hippioţi, toţi se clatină pe ritmul muzicii armonios dirijată de Dj Bucureşti.

Lume nouă, cunoştinţe, oameni vechi, cei mai buni prieteni… cu toţi te vezi măcar odată, chiar şi în treacăt. Ajungi să bei cot la cot cu lume cu care nu te-ai fi gândit vreodată că ai să respiri măcar acelaşi aer într-o singură cameră.

Lipsa de bani, plictiseala, cheful de petrecere, te fac cel mai bun prieten cu un total necunoscut, om al cărui nume sau faţă ai să le uiţi a doua zi, asta dacă le-ai fi ştiut vreodată.

Oameni frumoşi, oameni dubioşi, oameni intereanţi… drooling. Crushuri peste crushuri, bale peste bale, o sticlă, un fum, combinaţii dubioase, viaţă de student?

A doua zi deschizi ochii, ai cearcăne ambiţioase ce vor să îţi sărute buzele  sau măcar obrajii, capul îţi plesneşte, îl simţi ca într-o menghină, stomacul freamătă, încercând cu greu să digere alcoolul de aseară, încearcă să îl dea afară, se dă o luptă monstru în interiorul tău. Apoi valuri de flashbackuri de seara trecută îţi scurtcircuitează mintea. Primul gând: “Ah căcat! Eu chiar am făcut toate alea?” Dar apoi te consolezi la gândul că şi ceilalţi au fost fel dacă nu mai sparţi ca tine.

Şi apoi o iei de la capăt, combinaţii dubioase, oameni dubioşi, Bucureşti dubios. Aceeaşi rutină, dar parcă totuşi altfel. Acelaşi verde, dar alte trippuri. Aceeaşi oameni, dar mereu alte experienţe. Acelaşi Bucureşti, dar mereu altfel…

Pentru cei care nu sunt familiarizati cu conceptul de Bucket List … reprezinta o lista cu lucruri pe care vrei sa le faci in viata, pana sa mori. Ei bine, la cei 19 anisori ai mei, in materie de muzica my bucket list suna cam asa:

Weekendul asta am taiat una de pe lista si anume Future Prophecies… chiar daca era doar Tony Anthem tot a fost genial… si m-am simtit foarte lucky si fericita ca am putut ajunge. Partyul a fost demential, muzica geniala, masiv asa… dar cuvintele sunt prea marunte ca sa pot descrie cu adevarat cum m-am simtit.

Nu am poze facute de mine, asa ca o sa uploadez cateva furate de pe BeatFactor si TillLate.

I’m the readhead… pierduta pe acolo.

Si se pare ca mai curand decat m-as fi asteptat o sa mai tai un nume de pe lista. PsychoFreud vine pe 9 aprilie in fabrica. Pentru mai multe detalii: http://www.drumandbass.ro/showthread.php?t=11826

Mă chinui de câteva zile să scriu ceva nou, dar se pare că muza mea e ocupată. Muza mea bea bere într-o bodegă obscură. Muza mea mă sărută şi apoi mă dojeneşte părinteşte. Muza mea fumază senzual. Muza mea a plecat să se tragă pe nas.

Uneori mă întreb ce ar trebui să mă inspire, despre ce să mai scriu, dar nimic nu mă impresionează.

Muza mea e seacă, fumează Carpaţi, bea Polar şi se drege a doua zi cu zeamă de varză. Muza mea nu mai e urbană, e o ţărăncuţă cu haine murdare. O ţărăncuţă care îşi bagă în venă şi se trippează colorat, visează cai, câmpuri verzi, câmpuri de floarea soarelui. Se înmoaie toată. Îşi aminteşte de vară, de soare, de ploile de vară. De tunete, fulgere, oameni trosniţi. Se panichează şi începe să transpire. Ochii i se zbat în orbite şi mandibula începe să îi tremure. Îşi dizlocă mandibula. Nu simte nimic, decât teroare. Îşi scoate bluza şi îşi înfinge adânc unghiile în carne, într-o încercare disperată de a se îmbrăţişa, de a se consola, să simtă o îmbrăţişare, fie şi a ei. Se trezeşte după câteva ore, o dor toate, nu mai poate închide gura şi aceasta trosneşte la fiecare mişcare. Încearcă să se ridice, dar nu poate. Se lasă pe spate şi îşi aprinde o ţigară. Cu o ultimă zvâcnire mai ia o gură de vodka şi adoarme

Se trezeşte într-un pat moale, cu cearceafuri negre. Visează? Îşi pipăie mandibula şi e la locul ei. Se uită în jur. Aruncă o privire pe geam şi vede un Bucureşti agitat. A dormit timp de decenii de evoluţie. S-a metamorfozat şi s-a reurbanizat. E refăcută şi gata de atac.

“Promit că de data asta nu te mai las prăjită într-un şanţ.” îi şoptesc ştiind că e doar o altă minuncină albă. Dar ea mă crede, îmi surâde şi intră în transă.

Azi muza mea m-a ameninţat că mă părăseşte. Îndrugă tot felul de bazaconii. E încă supărată că ultima oară am lăsat-o să se întoarcă pe dos. Am lăsat-o să îşi scoată viscerele, am lăsat ca interiorul ei să devină exterior. I-am văzut inima bătând, plămânii modificându-şi volumul cu fiecare inspiraţie şi expiraţie, i-am văzut stomacul fremătându-se, i-am atins rinichii… eram în extaz.

Mi-a zis că a fost mai grotesc decât data când am descarnat-o, am pus-o să îşi smulgă pielea ca să îi admir fiecare muşchi superficial şi apoi muşchi cu muşchi, nerv cu nerv, arteră cu arteră, venă cu venă, am făcut-o să se dezbrace până la os.

Poate că are dreptate, poate că i-ar fi mai bine fără mine, dar sunt prea posesivă să o las să plece, să renunţ la ea. Genul ăla de posesivitate bolnăvicioasă, mai bine moartă decât departe de mine, mai bine o epavă lângă mine decât fericită cu altul. Dar ştiu că mă va ierta că va trece cu vederea toate nebuniile mele, toate psihozele şi va înflori din nou, va renaşte din propria mizerie, mizerie în care eu o aduc.

Mă gândeam să mai combin o muză. Să ies în oraş, sau de prin faculate, cu mâinile în buzunarele de la blugi, cu o ţigară în gură să ţip ţanţoş după vreo voluptoasă: “Hey! Gagica te fac cu o cafea?” Să îi promit soarele şi luna, romane publicate, traduse în afară, premii Pulitzer, Nobel, apoi să o aduc în camera mea obscură, să o dezbrac de secrete, să o folosesc până la epuizare şi la final să reuşesc să o şantazez şi să o păstrez captivă, nemulţumită şi nefericită.

Mai că mi se face milă, mai ales că acest uzaj moral şi nu numai, e de multe ori degeaba. Oricât de pasională, efervescentă, carnală şi ofertantă ar fi o muză, în mâini greşite e consumată degeaba, reuşind doar să hrănească psihoza pseudo-artistului şi de multe ori nici pe aia.

Într-o zi o să deschid uşa şi o să o las să plece, dar acum o las să doarmă… mâine nu ştiu pe ce tărâmuri o voi plimba, sau prin ce stări.

Cea mai bună abordare a Bucureştiului mi se pare cea a amantului. Pe care să îl iubeşti ocazional, care să te aducă pe culmile extazului, dar când devine plictisitor tu să spui stop. Să nu fii constrânsă de acte sau alte obligaţii stupide, să practici amorul liber şi fără angajamente idioate. Chiar dacă îl întâlneşti a doua zi jegos, sec, plictisitor, poţi închide ochii cu uşurinţă, să te faci că nu îl cunoşti, tu îl ştii doar pasional şi inventiv, celelalte faţete nu vrei să le vezi, pentru că este doar amantul, refuzi să îl cunoşti morocănos, absurd, masculin, sau prea feminin ca o femeie la spm.

Îmi face mare plăcere să mă plimb cu tramvaiul, cu căştile în urechi cu ochii căscaţi pe geam, admirându-mi amantul în toate ipostazele. Cartierele murdare, oamenii josnici… apar frumoşi, pentru că sunt părţi din el, dar în acelaşi timp groteşti, pentru că reprezintă influenţa celorlalţi amanţi neglijenţi, sau a soţiilor prost educate, posesive şi manipulative.

Bucureştiul este amantul meu bisexual, oricât de mult îmi repugnă ideea de bisexualitate la băieţi lui îi iert orice, pentru că ştie cum să mă recompenseze, să uit de mine, să nu îl asociez pe el cu toţi kitchoşii şi toţi libidinoşii, sau toate frustratele.

Să mă plimb de nebună pe la universitate, să intru prin magazine, librării, ceainării, să ies cu plasele pline de bunătăţi: cărţi bune, ceaiuri cu arome interesante şi chilipiruri drăguţe.

Metroul – orgasm dublu, amestec eterogen de oameni, culori, culturi, subteran, cu şinele lui întortocheate, cu vocile dubioase ale conductorilor de pe linia politehnica sau cu vocea standard înregistrată, care merită remixată, atenţie se închid porţile raiului *bine că mă aflu înăuntru*, urmează staţia care vă va lăsa pe culmile plăcerii, călătoriţi în siguranţă şi la cât mai multe orgasme. Metrorex vă promite că se va strădui să vă găsească punctul G.

Mereu când mă urc într-un taxi, chiar dacă îl urăsc pe şofer când îmi zice cât am de plătit, ador să casc ochii pe geam şi să văd părţi din Bucureşti pe care nu le ştiam. Dacă aş avea suficienţi bani m-aş urca într-o zi într-un taxi şi i-aş zice, duceţi-mă nicăieri, doar să mă plimb, nu mă deranjaţi, îmi pierd concentrarea şi nu mai termin, pot fuma? mă ajută să mă relaxez… conduceţi… în continuare, vă anunţ când rămân fără fonduri, dar dacă aş avea bani, nu aş rămâne niciodată fără ei şi m-aş plimba la nesfârşit.

Dar vă las, mă duc să mă întâlnesc din nou cu amantul meu perfect…