mă duc atât de tare pe propiul film, I’m tripping awake, paranoia îmi hrăneşte scenariul, mi-l amplifică, îi dă consistenţă, culoare, viaţă. se măreşte, se extinde, capătă formă, se individualizează, se detaşează de mine, păşeşte în afara trupului meu şi se uită dezgustat la creatoarea lui.

Eu nu am urât niciodată, mă simt atât de ipocrită când spun asta… totuşi îmi place să cred că nu am urât niciodată şi asta poate pentru că societatea şi legile morale aşa m-au învăţat… faptul că ura nu e un sentiment frumos. Şi iar intru în polemici inutile cu ce e frumosul şi urâtul, grotescul.

Mi-ar plăcea să mă debarasez de ce m-au învăţat societatea şi oamenii că e corect şi să îmi formulez propria scală de valori şi norme morale. Să pot să fac orice mi se pare mie corect şi să am atitudinea aia de mă piş pe normele voastre de căcat. Nu e politicos ca o domnişoară să înjure… muie măh! Nu e frumos să ai părul ăla aşa vopsit…  sau nu e în regulă să faci aia şi iar revin la întrebarea mea dintr-un post precedent… dar cine căcat eşti tu să îmi spui mie ce am sau nu voie să fac?

M-am săturat să mă simt ca un şurub într-o mare maşinărie, care nu are voie să stea nici prea strâns nici prea larg pentru a nu disturba liniştea şi fericirea celorlalte şuruburi la fel de frustrate şi pline de ură ca şi mine.

Urăsc atât de multe lucruri… şi da, e destructiv, e odios sentimentul, dar aşa simt că sunt vie. Poate că nu sunt capabilă de dragoste, sunt prea egoistă şi rece ca să pot intra în filmul cuiva şi să ajung la sentimentul ăla de am nevoie de tine ca de aer şi tot ce îmi rămâne este să îi las pe alţii să intre în secvenţe din filmul meu şi să mă mint cu o formă de pseudo-dragoste şi să urăsc.

Urăsc că urăsc atâta şi că sunt neputincioasă, că adun frustrări şi ură în loc să îmi adun gândurile şi forţele şi să le elimin.

„Clişeic, dragă.” îi răspunse acesta scârbit.

„Nu înţeleg ce satisfacţii îţi aduce stilul ăsta de viaţă, e ca şi cum ai merge să vânezi iepuri cărora li s-au tăiat picioarele. Nu te lupţi deloc pentru vânatul tău.”

Particip la Concursul de Proza Arhiscurta organizat de Trilema .

„De ce mi-aş bate capul?”

„Pentru orgoliul tău? Pentru mândria ta?”

„Care orgoliu? Care mândrie?” întrebă el ridicându-se din pat. Se îmbrăcă tăcut şi plecă. Trânti uşa în urma lui şi înjură în gând: „Târfă proastă.”

Particip la Concursul de Proza Arhiscurta organizat de Trilema.

În formula actuală formaţia există din 2005, mixul este clujean 100%, şi componenţa sună cam aşa: Paul – voce, chitară; Dan – chitară, voce; Vladi – bas; Bogdan – tobe, voce. Dar mă opresc cu datele biografice aici pentru că sunt lucrurile cel mai puţin relevante pe care le poţi spune despre o formaţie rock.

Am avut ocazia să merg la un concert de-al lor live, pe 17 Aprilie, în Fabrica, când au urcat pe scenă alături de Viţa de Vie şi Rain District. Pe lângă muzica de calitate pe care mă aşteptam să o aud am fost plăcut surprinsă să văd câtă energie şi dorinţă eliberau clujenii. Solistul, Paul, aşa cum îi şade bine oricărui vocal, a transformat scena în his playground simţind muzica şi bucurându-se cu adevărat de ea, manifestându-se liber, fără griji, suprarealist. Ca un bonus, cel puţin în ceea ce mă priveşte, pe lângă piesele mele preferate, care se întâmplă să fie cele în română (da româna prinde mult mai bine la români) au făcut un cover după Limp Bizkit - My generation.

Dar vorbăraia multă despre ceva ce se cântă strică… aşa că dacă vreţi mai multe detalii biografice şi legate de formaţie vă invit să vedeţi interviul acesta: http://muzikamagika.wordpress.com/2010/04/22/interviu-godmode . Şi dacă vreţi să îi ascultaţi o să vă pun cele trei videoclipuri ale lor şi o să vă las şi MySpace-ul lor: http://www.myspace.com/godmode1 .

Şi melodia mea preferată de la ei, care sună foarte bine, poate din cauza vârfului extra de condimente Adi Despot, dar şi piesa în sine e foarte bine făcută, metafore care te prind (mă obsedează în continuare partea cu sunt un cal troian ce-n burtă are, tot ce nu rosteşte cu voce tare) iar videoclipul e amuzant, natural.

Nu ştiu care e scopul acestui post, poate doar nişte constatări din ultima perioadă, poate că m-am săturat să dau peste oameni sintetici care să îmi reteze orice drept doar pentru că nu sunt suficient de frumoasă, sau că nu sunt slabă, sau că nu par îndeajuns de cool. Şi nu îmi vărs frustrările personale legate de aspectul meu sau de impresia, aparenţa pe care o creez ci de reacţia celorlalţi faţă de acestea.

Poate am crezut prea mult în poveşti, astfel încât atunci când realitatea mi-a distrus balonul de cristal cu care mă înconjuram nimic nu mi s-a mai părut frumos. Puţine clipe de fericire adevărată şi alea distruse de circumstanţe sau de lăbari prea geloşi pe împlinirea şi seninătatea ta. Mă gândeam că ar trebui să rescriem basmele, să le aducem la zi, să nu mai minţim copiii. Să evităm conceptul de Făt Frumos şi Ileana Cosânzeana, de dragostea perfectă, la care multe fetiţe, cu ţâţe şi cur care nu le mai dau dreptul la apelativul ăsta, visează.

Dar apoi cum ai putea să îi arăţi unui copil realitatea în care trăieşte, fără să fii prea dur cu el şi să îi iei toate motivele pentru care ar merita să trăiască. Dar în acelaşi timp mă gândesc că viaţa e faină, de ce simţim nevoia să minţim, de ce suntem mitomani, de ce ca să muşamalizăm căcatul cotidianul suprimăm puţinele părţi bune din viaţă şi promovăm nişte aberaţii… Moş Crăciun, Iepuraşul de Paşte, Sfântul Valentin etc.

Dar de ce îţi pasă? mă întreabă o voce mică din capul meu în timp ce celelalte surprinse îşi pun mâinile la urechi aşteptând ca eu să răbufnesc şi să îmi scot paloşul magic şi să îi tai capul. Nu cred că îmi pasă şi chiar dacă mi-ar păsa nu aş rezolva nimic, rămân doar eu cu gândurile mele şi cu trippurile mele cu personaje de basm sparte.