să te simt, să te ating, să mă asigur de existenţa ta, de prezenţa ta, îmi doresc atât de tare certitudinea, încât înnebunesc pentru că nu o am, îmi fac tot felul de scenarii, de filme, nu mai ştiu ce e adevărat şi ce nu, ce mi-ai zis şi ce mi-am închipuit, ce s-a întâmplat şi ce nu…

mă duc atât de tare pe propiul film, I’m tripping awake, paranoia îmi hrăneşte scenariul, mi-l amplifică, îi dă consistenţă, culoare, viaţă. se măreşte, se extinde, capătă formă, se individualizează, se detaşează de mine, păşeşte în afara trupului meu şi se uită dezgustat la creatoarea lui.

Ură, multă ură… ură adunată, refulată, camuflată… numeşte-o cum vrei, ataşează-i ce adjectiv ţi se pare ţie mai potrivit, dar în esenţă rămâne tot acel sentiment mizer, care te face să simţi. Atât de profund, atât de viu, atât de violent. Clocoteşte, fierbe, se extinde, se comprimă, se dilată, migrează, se recentrează, e dinamică… fuge, revine.

Eu nu am urât niciodată, mă simt atât de ipocrită când spun asta… totuşi îmi place să cred că nu am urât niciodată şi asta poate pentru că societatea şi legile morale aşa m-au învăţat… faptul că ura nu e un sentiment frumos. Şi iar intru în polemici inutile cu ce e frumosul şi urâtul, grotescul.

Mi-ar plăcea să mă debarasez de ce m-au învăţat societatea şi oamenii că e corect şi să îmi formulez propria scală de valori şi norme morale. Să pot să fac orice mi se pare mie corect şi să am atitudinea aia de mă piş pe normele voastre de căcat. Nu e politicos ca o domnişoară să înjure… muie măh! Nu e frumos să ai părul ăla aşa vopsit…  sau nu e în regulă să faci aia şi iar revin la întrebarea mea dintr-un post precedent… dar cine căcat eşti tu să îmi spui mie ce am sau nu voie să fac?

M-am săturat să mă simt ca un şurub într-o mare maşinărie, care nu are voie să stea nici prea strâns nici prea larg pentru a nu disturba liniştea şi fericirea celorlalte şuruburi la fel de frustrate şi pline de ură ca şi mine.

Urăsc atât de multe lucruri… şi da, e destructiv, e odios sentimentul, dar aşa simt că sunt vie. Poate că nu sunt capabilă de dragoste, sunt prea egoistă şi rece ca să pot intra în filmul cuiva şi să ajung la sentimentul ăla de am nevoie de tine ca de aer şi tot ce îmi rămâne este să îi las pe alţii să intre în secvenţe din filmul meu şi să mă mint cu o formă de pseudo-dragoste şi să urăsc.

Urăsc că urăsc atâta şi că sunt neputincioasă, că adun frustrări şi ură în loc să îmi adun gândurile şi forţele şi să le elimin.

„E mult mai uşor să ajungi între picioarele mele decât să intri în capul meu.”

„Clişeic, dragă.” îi răspunse acesta scârbit.

„Nu înţeleg ce satisfacţii îţi aduce stilul ăsta de viaţă, e ca şi cum ai merge să vânezi iepuri cărora li s-au tăiat picioarele. Nu te lupţi deloc pentru vânatul tău.”

Particip la Concursul de Proza Arhiscurta organizat de Trilema .

„De ce mi-aş bate capul?”

„Pentru orgoliul tău? Pentru mândria ta?”

„Care orgoliu? Care mândrie?” întrebă el ridicându-se din pat. Se îmbrăcă tăcut şi plecă. Trânti uşa în urma lui şi înjură în gând: „Târfă proastă.”

Particip la Concursul de Proza Arhiscurta organizat de Trilema.

Chiar dacă în ultima perioadă recomandările mele muzicale au fost doar din sfera muzicii electronice, în ultima lună, dacă nu mai bine rockul şi-a recâştigat un loc în capul meu. Şi nu, nu mă întorc la grohăielile pubertăţii, ci totul se datorează descoperirii unei formaţii relativ nouă pentru piaţa muzicală românească – Godmode. Întodeauna am avut o fascinaţie pentru muzica underground, în special muzica rock underground şi îmi amintesc cu zâmbetul pe buze căutările mele disperate de melodii de la E.M.I.L, Coma sau Pistol cu Capse când nimeni nu ştia de ei, sau ştiau prea puţin.

În formula actuală formaţia există din 2005, mixul este clujean 100%, şi componenţa sună cam aşa: Paul – voce, chitară; Dan – chitară, voce; Vladi – bas; Bogdan – tobe, voce. Dar mă opresc cu datele biografice aici pentru că sunt lucrurile cel mai puţin relevante pe care le poţi spune despre o formaţie rock.

Am avut ocazia să merg la un concert de-al lor live, pe 17 Aprilie, în Fabrica, când au urcat pe scenă alături de Viţa de Vie şi Rain District. Pe lângă muzica de calitate pe care mă aşteptam să o aud am fost plăcut surprinsă să văd câtă energie şi dorinţă eliberau clujenii. Solistul, Paul, aşa cum îi şade bine oricărui vocal, a transformat scena în his playground simţind muzica şi bucurându-se cu adevărat de ea, manifestându-se liber, fără griji, suprarealist. Ca un bonus, cel puţin în ceea ce mă priveşte, pe lângă piesele mele preferate, care se întâmplă să fie cele în română (da româna prinde mult mai bine la români) au făcut un cover după Limp Bizkit - My generation.

Dar vorbăraia multă despre ceva ce se cântă strică… aşa că dacă vreţi mai multe detalii biografice şi legate de formaţie vă invit să vedeţi interviul acesta: http://muzikamagika.wordpress.com/2010/04/22/interviu-godmode . Şi dacă vreţi să îi ascultaţi o să vă pun cele trei videoclipuri ale lor şi o să vă las şi MySpace-ul lor: http://www.myspace.com/godmode1 .

Şi melodia mea preferată de la ei, care sună foarte bine, poate din cauza vârfului extra de condimente Adi Despot, dar şi piesa în sine e foarte bine făcută, metafore care te prind (mă obsedează în continuare partea cu sunt un cal troian ce-n burtă are, tot ce nu rosteşte cu voce tare) iar videoclipul e amuzant, natural.

Pentru cei care nu sunt familiarizati cu conceptul de Bucket List … reprezinta o lista cu lucruri pe care vrei sa le faci in viata, pana sa mori. Ei bine, la cei 19 anisori ai mei, in materie de muzica my bucket list suna cam asa:

Weekendul asta am taiat una de pe lista si anume Future Prophecies… chiar daca era doar Tony Anthem tot a fost genial… si m-am simtit foarte lucky si fericita ca am putut ajunge. Partyul a fost demential, muzica geniala, masiv asa… dar cuvintele sunt prea marunte ca sa pot descrie cu adevarat cum m-am simtit.

Nu am poze facute de mine, asa ca o sa uploadez cateva furate de pe BeatFactor si TillLate.

I’m the readhead… pierduta pe acolo.

Si se pare ca mai curand decat m-as fi asteptat o sa mai tai un nume de pe lista. PsychoFreud vine pe 9 aprilie in fabrica. Pentru mai multe detalii: http://www.drumandbass.ro/showthread.php?t=11826

*am zgârieturi pentru că am o mâţă mică care nu a învăţat încă să se joace paşnic.

ce faci atunci cand simti ca nu mai poti? ca vrei sa plangi, dar nu mai ai lacrimi, ca vrei sa urli, dar nu mai ai glas, ca vrei sa te opresti dar constiinta iti spune sa continui.

later edit: a trecut, am luat practicul, dar la oral am dat subiectele inapoi, stiam ceva ceva, dar decat sa trec cu 5 mai bine mai incerc in vara.

drink your pain,
smoke your pride,
sniff your shame,
and inject him with your vision,
tell him how you feel,
let him see himself through your eyes. 

Arome înţepătoare de formol, muşchi uscaţi, atrofiaţi. Trei morţi zăcând pe mese de disecţie, distribuiţi uniform în sala de anatomie, cât să aibă loc fiecare să respire, să îşi împrăştie miresmele emanate de leşurile lor. Au suficient loc cât să nu se certe între ei, cât să nu fie tentaţi să evadeze de pe masa lor, unde sunt legaţi cu mănuşi chirurgicale, înfăşuraţi în pânză şi împachetaţi după ce le este presărată doza de sare şi apă.
Cum ar fi dacă conştiinţa unui cadavru s-ar trezi.
Să se vadă disecat, fără piele, cu studenţi curioşi cotrobăindu-i prin corp: Nu, nu îmi mai căuta nervul safen, că mă gâdilă. Nu, nu, nu acolo… şi apoi să izbucnească într-un hohot de răs. Să vezi toţi muşchii contractându-se, măruntaiele deşertându-se din abdomenul secţionat.
Să vadă în jurul lui studenţi cu ochii roşii, cu lacrimi scurse pe obraji. Nu trebuie să plângeţi după mine, eu mi-am trăit viaţa. Să zică naiv, neştiind că formolul în care a fost îmbăiat 6 luni îi face pe studenţi să plângă, să îi usture nasul şi să înjure de toţi sfinţii, neînţelegând de ce nu le bagă şi morţii lor în glicerină.
Să o zărească pe Ofelia, aflată la 3 mese de disecţie mai încolo să i se trezească sentimente tardive şi disecate de dragoste şi să trimită bileţele de amor scrise pe bucăţi de piele prin intermediul studenţilor puşi pe şotii.
Cum ar fi dacă şi-ar relua toate activităţile şi obiceiurile dinainte de deces, să iubească, să urască, să îi fie frică, frig, foame, să fie frustrat, să se simtă abandonat… Cum ar fi dacă ar continua să trăiască, în forma lui nouă, disecată?