să te simt, să te ating, să mă asigur de existenţa ta, de prezenţa ta, îmi doresc atât de tare certitudinea, încât înnebunesc pentru că nu o am, îmi fac tot felul de scenarii, de filme, nu mai ştiu ce e adevărat şi ce nu, ce mi-ai zis şi ce mi-am închipuit, ce s-a întâmplat şi ce nu…

mă duc atât de tare pe propiul film, I’m tripping awake, paranoia îmi hrăneşte scenariul, mi-l amplifică, îi dă consistenţă, culoare, viaţă. se măreşte, se extinde, capătă formă, se individualizează, se detaşează de mine, păşeşte în afara trupului meu şi se uită dezgustat la creatoarea lui.

Ură, multă ură… ură adunată, refulată, camuflată… numeşte-o cum vrei, ataşează-i ce adjectiv ţi se pare ţie mai potrivit, dar în esenţă rămâne tot acel sentiment mizer, care te face să simţi. Atât de profund, atât de viu, atât de violent. Clocoteşte, fierbe, se extinde, se comprimă, se dilată, migrează, se recentrează, e dinamică… fuge, revine.

Eu nu am urât niciodată, mă simt atât de ipocrită când spun asta… totuşi îmi place să cred că nu am urât niciodată şi asta poate pentru că societatea şi legile morale aşa m-au învăţat… faptul că ura nu e un sentiment frumos. Şi iar intru în polemici inutile cu ce e frumosul şi urâtul, grotescul.

Mi-ar plăcea să mă debarasez de ce m-au învăţat societatea şi oamenii că e corect şi să îmi formulez propria scală de valori şi norme morale. Să pot să fac orice mi se pare mie corect şi să am atitudinea aia de mă piş pe normele voastre de căcat. Nu e politicos ca o domnişoară să înjure… muie măh! Nu e frumos să ai părul ăla aşa vopsit…  sau nu e în regulă să faci aia şi iar revin la întrebarea mea dintr-un post precedent… dar cine căcat eşti tu să îmi spui mie ce am sau nu voie să fac?

M-am săturat să mă simt ca un şurub într-o mare maşinărie, care nu are voie să stea nici prea strâns nici prea larg pentru a nu disturba liniştea şi fericirea celorlalte şuruburi la fel de frustrate şi pline de ură ca şi mine.

Urăsc atât de multe lucruri… şi da, e destructiv, e odios sentimentul, dar aşa simt că sunt vie. Poate că nu sunt capabilă de dragoste, sunt prea egoistă şi rece ca să pot intra în filmul cuiva şi să ajung la sentimentul ăla de am nevoie de tine ca de aer şi tot ce îmi rămâne este să îi las pe alţii să intre în secvenţe din filmul meu şi să mă mint cu o formă de pseudo-dragoste şi să urăsc.

Urăsc că urăsc atâta şi că sunt neputincioasă, că adun frustrări şi ură în loc să îmi adun gândurile şi forţele şi să le elimin.