Suntem sintetici. Suntem disperaţi după aparenţe şi după ce ni se pare cool, alergăm în căutarea lor, încât ajungem să pierdem esenţialul, pierdem esenţa din oamenii. De prea multe ori neglijăm oamenii de lângă noi pentru că primele impresii nu ne spun nimic şi ratăm poate oameni valoroşi. Ar trebui să ne deschidem mai mult, şi să o facem cu adevărat şi să nu lăsăm prejudecăţile sociale să ne afecteze raţiunea. Ajungem să fim intrigaţi de o persoană pe care am desconsiderat-o, atunci când aceasta nu mai arată niciun interes pentru noi, în ignoranţa noastră suntem şocaţi de faptul că deşi o considerăm că se află atât de mult sub nivelul nostru ea totuşi ne sfidează, şi atunci încercăm să aflăm what’s the deal, să primim din nou atenţia care ni se pare cuvenită. Oamenii cu adevărat valoroşi nu încearcă să pară cool, să impresioneze, pentru că le vine natural. Modestia nu este pentru proşti, nu mă refer acum la oamenii enervant de modeşti, dar cei din jur nu au nevoie să le aminteşti în mod constant cât de tare eşti tu, lasă-i să descopere asta, nu le mai repeta.

Nu ştiu care e scopul acestui post, poate doar nişte constatări din ultima perioadă, poate că m-am săturat să dau peste oameni sintetici care să îmi reteze orice drept doar pentru că nu sunt suficient de frumoasă, sau că nu sunt slabă, sau că nu par îndeajuns de cool. Şi nu îmi vărs frustrările personale legate de aspectul meu sau de impresia, aparenţa pe care o creez ci de reacţia celorlalţi faţă de acestea.

Când eram mică, mereu visam că prinţesele sunt ca nişte zeiţe, frumoase, graţioase, perfecte. Am crescut şi prinţesele au început să mi se pară doar nişte păpuşi Barbie, sintetice, seci, de plastic. Adesea mă gândesc la Ileana Cosânzeana ca fiind o blondă cu rădăcinile mult crescute şi părul ars, cu ochii injectaţi, cu nările sparte, cu vene înţepate, dispusă să şi-o tragă şi cu Zmeul doar să facă rost de o doză. Făt Frumos, e doar un parvenit dispus să o împartă pe Ileana Cosânzeana cu tot regatul să facă şi el un ban de un barbut. Calul alb, o mârţoagă jerpelită, batjocorită şi umilită, folosită ca să care butoaie de vin şi bere în spate, ca să îi potolească setea Zmeului. Tot basmul a devenit o caricatură, o dezamăgire.

Poate am crezut prea mult în poveşti, astfel încât atunci când realitatea mi-a distrus balonul de cristal cu care mă înconjuram nimic nu mi s-a mai părut frumos. Puţine clipe de fericire adevărată şi alea distruse de circumstanţe sau de lăbari prea geloşi pe împlinirea şi seninătatea ta. Mă gândeam că ar trebui să rescriem basmele, să le aducem la zi, să nu mai minţim copiii. Să evităm conceptul de Făt Frumos şi Ileana Cosânzeana, de dragostea perfectă, la care multe fetiţe, cu ţâţe şi cur care nu le mai dau dreptul la apelativul ăsta, visează.

Dar apoi cum ai putea să îi arăţi unui copil realitatea în care trăieşte, fără să fii prea dur cu el şi să îi iei toate motivele pentru care ar merita să trăiască. Dar în acelaşi timp mă gândesc că viaţa e faină, de ce simţim nevoia să minţim, de ce suntem mitomani, de ce ca să muşamalizăm căcatul cotidianul suprimăm puţinele părţi bune din viaţă şi promovăm nişte aberaţii… Moş Crăciun, Iepuraşul de Paşte, Sfântul Valentin etc.

Dar de ce îţi pasă? mă întreabă o voce mică din capul meu în timp ce celelalte surprinse îşi pun mâinile la urechi aşteptând ca eu să răbufnesc şi să îmi scot paloşul magic şi să îi tai capul. Nu cred că îmi pasă şi chiar dacă mi-ar păsa nu aş rezolva nimic, rămân doar eu cu gândurile mele şi cu trippurile mele cu personaje de basm sparte.

Oameni şi tipare. Mă gândeam cât de mult ajung să mă obsedeze nişte necunoscuţi, fără niciun motiv aparent, chiar dacă în esenţă îmi produc doar dispreţ şi indignare. Şi apoi am realizat că e instinctual, îi asociez cu oameni pe care i-am cunoscut, pe care i-am admirat sau care m-au dezamăgit. Poate fi vorba de o asemănare fizică, de gesturi, de atitudine, personalitate. Momentan sunt prinsă de o obsesie care mă nedumereşte şi mă frustrează în acelaşi timp, şi cu cât mă gândesc mai mult la de ce? cu atât primesc răspunsuri mai dubioase şi în final ca să realizez că îmi aminteşte prea mult de o persoană peste care nu am reuşit să trec, căreia nu am putut să îi dau drumu din mintea mea, un capitol pe care îl vreau închis deşi nu e.

Mă mai gândeam că ne căutăm şi sufletele pereche după tipare, acel mr. perfect e doar un tipar de la care ne abatam mai mult sau mai puţin, conştient sau inconştient. Şi chiar dacă fizic tiparul acela este extrem de flexibil şi ne face să credem că poate fi aproape oricând încălcat, tiparul psihic, sau de personalitate e ales inconştient. Fie că ne căutăm o persoană care seamană mult cu o figură pregnantă din viaţa noastră: tatăl, mama, vechi prieten… fie că acea persoană ne dorim să semene cu noi, poate cu unele îmbunătăţiri.

Nu ştiu de ce spun chestiile astea, poate frustrarea legată de tipul mai sus numit mă macină prea tare… poate ar trebui să îi dau minţii mele un răgaz să se mai gândească şi la altceva, sau poate că odată cu scrisul vine şi eliberarea.