În ultimele zile, de când mi-a expirat abonamentul la metrou şi am rămas fără bani, doar cu abonament la RATB şi o cartelă de 10 călătorii pentru Metrorex am abordat o altă strategie. Îmbin subteranul cu suprafaţa, studiându-mi amantul în toate ipostazele lui.

Urban, agitat, aglomerat… nivelul meu de serotonină a screscut mult peste limitele legale şi niciun drog nu şi-a băgat nasul în afacerea asta.

Ziua, la orele de vârf, în înjur de toţi sfinţii şi dumnezeii, furioasă şi iraţională nu înţeleg că nu e vina lui, ci a soţiilor neglijente, agitate, ce conduc bolizii lor extratereştri blocând şi mai tare traficul. Închid ochii, inspir, expir, mă calmez. Îl admir în toată splendoarea lui.

Combinaţia dintre vechi şi nou, curat şi murdar, cuminte şi obraznic. Drogat, zgomotos, sălbatic… e o bestie. În fiecare moment clocoteşte, fierbe, e agitat, nu îşi mai găseşte liniştea nici în biserici. Până şi morţii, obişnuiţi cu stilul de viaţă antemortom, sunt învăluiţi de un forfot şi o nelinişte tăcută.

Weekendul vine mai repede decât mă aştept, înecat în alcool, inundat de sunete ce dărâmă pereţii din cluburile din centrul vechi şi condimentate de diversitatea oamenilor ce îi rătăcesc străduţele. Dreadoşi, pierceaţi, pastilaţi, drogaţi, prăjiţi, beţi, skin heads, punkeri, rockeri, hippioţi, toţi se clatină pe ritmul muzicii armonios dirijată de Dj Bucureşti.

Lume nouă, cunoştinţe, oameni vechi, cei mai buni prieteni… cu toţi te vezi măcar odată, chiar şi în treacăt. Ajungi să bei cot la cot cu lume cu care nu te-ai fi gândit vreodată că ai să respiri măcar acelaşi aer într-o singură cameră.

Lipsa de bani, plictiseala, cheful de petrecere, te fac cel mai bun prieten cu un total necunoscut, om al cărui nume sau faţă ai să le uiţi a doua zi, asta dacă le-ai fi ştiut vreodată.

Oameni frumoşi, oameni dubioşi, oameni intereanţi… drooling. Crushuri peste crushuri, bale peste bale, o sticlă, un fum, combinaţii dubioase, viaţă de student?

A doua zi deschizi ochii, ai cearcăne ambiţioase ce vor să îţi sărute buzele  sau măcar obrajii, capul îţi plesneşte, îl simţi ca într-o menghină, stomacul freamătă, încercând cu greu să digere alcoolul de aseară, încearcă să îl dea afară, se dă o luptă monstru în interiorul tău. Apoi valuri de flashbackuri de seara trecută îţi scurtcircuitează mintea. Primul gând: “Ah căcat! Eu chiar am făcut toate alea?” Dar apoi te consolezi la gândul că şi ceilalţi au fost fel dacă nu mai sparţi ca tine.

Şi apoi o iei de la capăt, combinaţii dubioase, oameni dubioşi, Bucureşti dubios. Aceeaşi rutină, dar parcă totuşi altfel. Acelaşi verde, dar alte trippuri. Aceeaşi oameni, dar mereu alte experienţe. Acelaşi Bucureşti, dar mereu altfel…

Trăiesc mai mult în capul meu, uneori capul trăieşte odată cu mine, dar deja prea des trăim în contratimp cu lumea. Îmi trăiesc propriul delir, o succesiune de deja vu-uri şi senzaţii familiare.

Junkie dream… îmi trăiesc propria nebunie. Uneori mă urăsc pentru că nu am curaj să mă dezancorez din acest simulacru. Nu am curaj să înnebunesc.

Muzica îmi hrăneşte delirul. Ascult, mă destind, mă descătuşez… sunetele sunt ca un descântec de trezire, după un somn bolnăvicios sinele se trezeşte brutalizat, înfuriat şi calcă în picioare supra-eul şi eul, dezechilibrând fragila balanţă atât de academic descrisă de Freud. Regulile, normele societăţii şi echilibrul intern sunt  luate la pumni, desfigurate şi umilite, lăsate fără drept de replică, li se dă doar o şansă să se dea la o parte şi o fac pentru că sunt prea laşe, fals-pacifiste, ipocrite.

Clocotesc, fierb, explodez…. barbară, nebună, party animal. Brutală şi violentă, aşa cum nimeni nu mă ştie, pentru că preferă să închidă ochii, să creadă că e doar o deviaţie negând adevărul de sub nasul lor. E mult mai comod pentru societate, pentru sclavii hiperrealismului să îmi clasifice adevărata natură ca o etapă, nebunie, pentru că sunt prea speriaţi să accepte că acelaşi delir îi încearcă şi pe ei, dar sunt prea laşi…

Îmi doresc libertate, sunt o idealistă ştiu. Vreau să pot spune ce îmi trece prin minte, fără să fiu judecată, vreau să mă port natural fără să fiu catalogată drept dezaxată, vreau să fiu liberă în mişcări şi gesturi fără să se creadă c-o fac cu un motiv ascuns, vreau să fiu eu… eu.

Mi-am pierdut din esenţă şi originalitate când am început să ascult de ei. Am început să nu mai fiu eu, individ liber, natural şi să mă transform într-un personaj, caracterizat de un nume care uneori nu îmi zice nimic, indexată cu un CNP atât de rigid 2 (pentru că sunt fată) – data de naştere – cifre locale – cifre aleatorii = căcat, cu hobbyuri seci, cu preferinţe comune. Mi s-a spălat creierul, în repetate rânduri, proces catalizat cu substanţe care creează dependenţă mai mare decât heroina şi efecte secundare mai delirante decât LSD.

M-am săturat de păpuşari cu complexe de zeităţi. Adam şi Eva au ales să mănânce din pomul cunoaşterii şi au plătit pentru asta, plătim cu toţii şi atunci cine pula mea eşti tu măh căcatule să decizi pentru mine ce ar trebui sau nu să ştiu. Îmi otrăveşti creierul cu informaţii despre chiloţii tuturor compelxatelor cu fiţe de capitală, care până să ajungă să suga pula mogulilor ca tine, sugeau pula ciobanilor pentru un litru de lapte, sau despre amantele altui complexat care are pula cât o scobitoare şi singura metodă de satisfacere a proastelor este cu bani făcuţi sul şi înfipţi adânc prin găurile mult uzate, bani reciclaţi şi cheltuiţi pe gablonţuri de tablă, haine de firmă cumpărate din Obor şi altele.

Ingerăm în mod masiv toate căcaturile, prezentate în ambalaj frumos, fără să mai mestecăm. Ne însuşim idei şi concepte fără substrat, vorbim despre lucruri mari dar fără conţinut şi luaţi la bani mărunţi dăm din colţ în colţ.  Am fost prostiţi. Ne prostituăm pe un preţ de nimic, pe o fericire simulată, pe o fracţiune de împlinire, o fracţiune din ideea implementată de ei, uitând sau neglijând lucrurile care ne fac cu adevărat fericiţi, lucrurile mărunte.

Suntem cu adevărat noi în prima copilărie, până în 5-6 ani, când încă virusul social nu ne-a metastazat creierul, când facem aşa cum simţim, suntem sinceri, placem pe cine vrem, ne purtăm frumos şi îndrăgim pe cei pe care îi vrem noi, nu suntem ipocriţi, autocenzuraţi. Suntem inofensivi şi frumoşi, suntem cu adevărat vii. Cu timpul ne pervertim, murim încet, dar sigur, involuăm.

Adulţii, geloşi pe această puritate infantilă, au conceput metode noi de spălare de creiere, ce încep să fie implementate de devreme… până la urmă time is money şi perioada în care trăim cu adevărat, sinceri cu noi, se micşorează treptat, treptat. O să ajungem să ne naştem roboţi, cu creierele spălate gata, impuri, păcătoşi.

Mă deprim. Se apropie seara… alcool, tutun, droguri, uit de mine, uit de mine ca animal social şi mă apropii cu încă un pas de puritate, de propria-mi nebunie.

Dacă crezi că sunt praf, nu te flata singur comparându-te cu mine, o faci degeaba, căci dacă aş fi cu adevărat aşa, societatea m-ar fi tras de mult pe nas, pentru că sunt prea vocală să mă poată ascunde doar sub covor.

Pentru cei care nu sunt familiarizati cu conceptul de Bucket List … reprezinta o lista cu lucruri pe care vrei sa le faci in viata, pana sa mori. Ei bine, la cei 19 anisori ai mei, in materie de muzica my bucket list suna cam asa:

Weekendul asta am taiat una de pe lista si anume Future Prophecies… chiar daca era doar Tony Anthem tot a fost genial… si m-am simtit foarte lucky si fericita ca am putut ajunge. Partyul a fost demential, muzica geniala, masiv asa… dar cuvintele sunt prea marunte ca sa pot descrie cu adevarat cum m-am simtit.

Nu am poze facute de mine, asa ca o sa uploadez cateva furate de pe BeatFactor si TillLate.

I’m the readhead… pierduta pe acolo.

Si se pare ca mai curand decat m-as fi asteptat o sa mai tai un nume de pe lista. PsychoFreud vine pe 9 aprilie in fabrica. Pentru mai multe detalii: http://www.drumandbass.ro/showthread.php?t=11826

Mă chinui de câteva zile să scriu ceva nou, dar se pare că muza mea e ocupată. Muza mea bea bere într-o bodegă obscură. Muza mea mă sărută şi apoi mă dojeneşte părinteşte. Muza mea fumază senzual. Muza mea a plecat să se tragă pe nas.

Uneori mă întreb ce ar trebui să mă inspire, despre ce să mai scriu, dar nimic nu mă impresionează.

Muza mea e seacă, fumează Carpaţi, bea Polar şi se drege a doua zi cu zeamă de varză. Muza mea nu mai e urbană, e o ţărăncuţă cu haine murdare. O ţărăncuţă care îşi bagă în venă şi se trippează colorat, visează cai, câmpuri verzi, câmpuri de floarea soarelui. Se înmoaie toată. Îşi aminteşte de vară, de soare, de ploile de vară. De tunete, fulgere, oameni trosniţi. Se panichează şi începe să transpire. Ochii i se zbat în orbite şi mandibula începe să îi tremure. Îşi dizlocă mandibula. Nu simte nimic, decât teroare. Îşi scoate bluza şi îşi înfinge adânc unghiile în carne, într-o încercare disperată de a se îmbrăţişa, de a se consola, să simtă o îmbrăţişare, fie şi a ei. Se trezeşte după câteva ore, o dor toate, nu mai poate închide gura şi aceasta trosneşte la fiecare mişcare. Încearcă să se ridice, dar nu poate. Se lasă pe spate şi îşi aprinde o ţigară. Cu o ultimă zvâcnire mai ia o gură de vodka şi adoarme

Se trezeşte într-un pat moale, cu cearceafuri negre. Visează? Îşi pipăie mandibula şi e la locul ei. Se uită în jur. Aruncă o privire pe geam şi vede un Bucureşti agitat. A dormit timp de decenii de evoluţie. S-a metamorfozat şi s-a reurbanizat. E refăcută şi gata de atac.

“Promit că de data asta nu te mai las prăjită într-un şanţ.” îi şoptesc ştiind că e doar o altă minuncină albă. Dar ea mă crede, îmi surâde şi intră în transă.

Azi muza mea m-a ameninţat că mă părăseşte. Îndrugă tot felul de bazaconii. E încă supărată că ultima oară am lăsat-o să se întoarcă pe dos. Am lăsat-o să îşi scoată viscerele, am lăsat ca interiorul ei să devină exterior. I-am văzut inima bătând, plămânii modificându-şi volumul cu fiecare inspiraţie şi expiraţie, i-am văzut stomacul fremătându-se, i-am atins rinichii… eram în extaz.

Mi-a zis că a fost mai grotesc decât data când am descarnat-o, am pus-o să îşi smulgă pielea ca să îi admir fiecare muşchi superficial şi apoi muşchi cu muşchi, nerv cu nerv, arteră cu arteră, venă cu venă, am făcut-o să se dezbrace până la os.

Poate că are dreptate, poate că i-ar fi mai bine fără mine, dar sunt prea posesivă să o las să plece, să renunţ la ea. Genul ăla de posesivitate bolnăvicioasă, mai bine moartă decât departe de mine, mai bine o epavă lângă mine decât fericită cu altul. Dar ştiu că mă va ierta că va trece cu vederea toate nebuniile mele, toate psihozele şi va înflori din nou, va renaşte din propria mizerie, mizerie în care eu o aduc.

Mă gândeam să mai combin o muză. Să ies în oraş, sau de prin faculate, cu mâinile în buzunarele de la blugi, cu o ţigară în gură să ţip ţanţoş după vreo voluptoasă: “Hey! Gagica te fac cu o cafea?” Să îi promit soarele şi luna, romane publicate, traduse în afară, premii Pulitzer, Nobel, apoi să o aduc în camera mea obscură, să o dezbrac de secrete, să o folosesc până la epuizare şi la final să reuşesc să o şantazez şi să o păstrez captivă, nemulţumită şi nefericită.

Mai că mi se face milă, mai ales că acest uzaj moral şi nu numai, e de multe ori degeaba. Oricât de pasională, efervescentă, carnală şi ofertantă ar fi o muză, în mâini greşite e consumată degeaba, reuşind doar să hrănească psihoza pseudo-artistului şi de multe ori nici pe aia.

Într-o zi o să deschid uşa şi o să o las să plece, dar acum o las să doarmă… mâine nu ştiu pe ce tărâmuri o voi plimba, sau prin ce stări.

Mă gândeam la filmele alea americane high-school style, în care tocilarii au mereu un crush secret pentru alfa-girl, în secret îi adulmecă mirosul, îi numără aluniţele de pe spate, firele de păr de pe ceafă etc asta pentru că au fetishul stupid de a sta în spatele lor la ore. Pe lângă ideea de inferioritate, putem vedea foarte uşor şi ce fantezii au astfel de nerzi.

 Am vrut să spun altceva când am început chestia asta, dar mi-am amintit de altceva aşa că idele o să fie un pic dezordonate *uite că acum vă anunţ şi nu vă las în ceaţă fără o justificare*.

Mi-am amintit de oamenii ăştia care par cuminţi, inocenţi, drăguţi, nerdish aşa, dar când deschid gura te lasă paf, de genul where did that come from? Şi asta mă duce cu gândul la o discuţie pe care am avut-o mai demult cu nişte prietenii de genul ce au făcut ei pentru sau pe iarbă şi răspunsurile cele mai dubioase le-am primit de la oamenii “cuminţi”.

Dar am vrut să zic altceva, legat de atitudinea tocilarilor din filmele americane. Nu reuşesc să îi înţeleg, am încercat şi eu asta, dar undeva pe la a 12-a aluniţă, al 21-lea fir de păr m-am plicitisit. Cât despre parfumul ameţitor, să zicem că nu mi-am ales întodeauna inspirat ziua.

Întrebarea mea era cât de tipicar şi obsedat să fii, să înduri plictiseala aia zi de zi, lună de lună, an de an, timp de 4 ani, iar în vacanţă să fii deprimat, în sevraj că nu mai ai material nou pentru labă: nu ştiam de aluniţa aia *fap* *fap*. Poate că nedumerirea îmi survine din abstinenţa mea pentru autosatisfacere. Lol îmi e milă atunci de aceste alfa girls, ajung pretext de labă pentru toţi terminaţii. Aberez! Cursurile de anatomie dăunează grav inspiraţiei, te fac să te gândeşti la căcaturi şi să îţi aminteşti de tot felul de tâmpenii.

Cea mai bună abordare a Bucureştiului mi se pare cea a amantului. Pe care să îl iubeşti ocazional, care să te aducă pe culmile extazului, dar când devine plictisitor tu să spui stop. Să nu fii constrânsă de acte sau alte obligaţii stupide, să practici amorul liber şi fără angajamente idioate. Chiar dacă îl întâlneşti a doua zi jegos, sec, plictisitor, poţi închide ochii cu uşurinţă, să te faci că nu îl cunoşti, tu îl ştii doar pasional şi inventiv, celelalte faţete nu vrei să le vezi, pentru că este doar amantul, refuzi să îl cunoşti morocănos, absurd, masculin, sau prea feminin ca o femeie la spm.

Îmi face mare plăcere să mă plimb cu tramvaiul, cu căştile în urechi cu ochii căscaţi pe geam, admirându-mi amantul în toate ipostazele. Cartierele murdare, oamenii josnici… apar frumoşi, pentru că sunt părţi din el, dar în acelaşi timp groteşti, pentru că reprezintă influenţa celorlalţi amanţi neglijenţi, sau a soţiilor prost educate, posesive şi manipulative.

Bucureştiul este amantul meu bisexual, oricât de mult îmi repugnă ideea de bisexualitate la băieţi lui îi iert orice, pentru că ştie cum să mă recompenseze, să uit de mine, să nu îl asociez pe el cu toţi kitchoşii şi toţi libidinoşii, sau toate frustratele.

Să mă plimb de nebună pe la universitate, să intru prin magazine, librării, ceainării, să ies cu plasele pline de bunătăţi: cărţi bune, ceaiuri cu arome interesante şi chilipiruri drăguţe.

Metroul – orgasm dublu, amestec eterogen de oameni, culori, culturi, subteran, cu şinele lui întortocheate, cu vocile dubioase ale conductorilor de pe linia politehnica sau cu vocea standard înregistrată, care merită remixată, atenţie se închid porţile raiului *bine că mă aflu înăuntru*, urmează staţia care vă va lăsa pe culmile plăcerii, călătoriţi în siguranţă şi la cât mai multe orgasme. Metrorex vă promite că se va strădui să vă găsească punctul G.

Mereu când mă urc într-un taxi, chiar dacă îl urăsc pe şofer când îmi zice cât am de plătit, ador să casc ochii pe geam şi să văd părţi din Bucureşti pe care nu le ştiam. Dacă aş avea suficienţi bani m-aş urca într-o zi într-un taxi şi i-aş zice, duceţi-mă nicăieri, doar să mă plimb, nu mă deranjaţi, îmi pierd concentrarea şi nu mai termin, pot fuma? mă ajută să mă relaxez… conduceţi… în continuare, vă anunţ când rămân fără fonduri, dar dacă aş avea bani, nu aş rămâne niciodată fără ei şi m-aş plimba la nesfârşit.

Dar vă las, mă duc să mă întâlnesc din nou cu amantul meu perfect…