*am zgârieturi pentru că am o mâţă mică care nu a învăţat încă să se joace paşnic.

Well… au trecut 3 ani de cand m-am apucat de blogguit. Am inceput cu livejournal, am avut o perioada blogspot dupa care m-am intors la lj si acum am propriul meu domeniu . Multumesc celor de la http://polimedia.us pentru premiu…

 Uitandu-ma inapoi nu am fost prea productiva in cei 3 ani, sa speram ca lucrurile se vor schimba, ca voi avea motivatia si inspiratia necesara ca sa fac din blogul acesta unul plin de posturi interesante, psihotice si aberante, asa ca mine.

Nu ma simt foarte inspirata sa fac un post, dar am simtit nevoia sa va amintesc ca azi fac 3 ani… chiar daca e sec, si eu sunt seaca acum, sunt prea secatuita de ganduri si idei pe care incerc sa le asimilez + ca sunt inca in sesiune.

One pill makes you larger
And one pill makes you small
And the ones that mother gives you
Don’t do anything at all
Go ask Alice
When she’s ten feet tall

ce faci atunci cand simti ca nu mai poti? ca vrei sa plangi, dar nu mai ai lacrimi, ca vrei sa urli, dar nu mai ai glas, ca vrei sa te opresti dar constiinta iti spune sa continui.

later edit: a trecut, am luat practicul, dar la oral am dat subiectele inapoi, stiam ceva ceva, dar decat sa trec cu 5 mai bine mai incerc in vara.

Mai am o zi până la examenul de anatomie. Nu ştiu nimic, sau în fine, mai nimic. Mâine ar trebui să fie cea mai norocoasă zi din viaţa mea ca să reuşesc să îl iau. Nici nu visez la o notă mai mare de 5, chiar şi un 5 (care până acum era clasificat ca amărât şi mult sub nivelul meu) mi se pare un vis îndrăzneţ. Nu mai pot, mă consumă din interior spre exterior. Cearcăne adâncite, plămâni intoxicaţi, zeci de mucuri de ţigară zac în scrumierea care a fost cândva transparentă. Farfurii cu mâncare, sticle goale, pachete de ţigări şi diverse ambalaje zac împrăştiate pe jos, pe lângă pat, alături de cărţi, foi, dosare, atlase. Măcar nu am uitat de pisică, îi mai dau încă de mâncare şi apă, deşi când are chef de joacă o trimit la plimbare. Vreau să se termine, cum s-o termina, dar să se termine. E obositor şi stresant, şi mă face să mă gândesc din ce în ce mai mult că poate nu ăsta îmi e destinul.

Aberez, am obosit…

Mi se întâmplă adeseori să uit unde mă aflu. Să deschid ochii mai tare şi să mă uit mirată în jur şi să observ că sunt să zicem în Bucureşti, la metrou, sau pe o anumită stradă. E ca şi cum mintea mea ar bloca realitatea şi când obosită ia o pauză îmi lasă răgaz să observ că wow… eu chiar mă aflu într-un anumit loc.

Mi s-a întâmplat de prea multe ori să mă uit pe geam şi să conştientizez că sunt în Bucureşti, în apartamentul meu închiriat din Bucureşti, într-un bloc aflat vizavi de o şcoală, vizavi de o linie de tramvai. Sau să am momente la metrou în care realitatea să mă lovească în faţă: eu sunt undeva sub pământ şi merg cu metroul.

Ştiu că sună stupid, dar chiar nu ştiu cum să pun altfel în cuvinte aceste gânduri. Dar chestiile astea mă fac să mă gândesc că aşa cum conştientul meu uită să proceseze data, uit ce zi a săptămânii este, sau în ce zi a anului mă aflu, la fel, mult prea leneş şi neatent el nu mai procesează nici spaţiul. Simt că mă aflu undeva în aspaţialitate, înconjurată de clădiri oarecare, într-un oraş irelevant, tot ce contează sunt oamenii sau ce pot face în acest spaţiu.

Nu e ca şi cum mi-aş pierde sănătatea mentală, să mă cred pe Marte când eu mă aflu în Bucureşti, dacă mă întrebi unde mă aflu îţi voi putea răspunde milităreşte cu toate detaliile aferente, doar că aceste informaţii le simt ca pe o poezie mult repetată, o ştiu, dar nu o mai înţeleg, nu o mai percep ca fiind parte integrantă a memoriei mele.

Cred că mă chinui prea tare ca să explic ceva ce nu înţeleg nici eu prea bine. Până atunci îmi rămână doar să mă minunez din timp în timp la faptul că eu chiar mă aflu într-un anume loc şi nu în altă parte, aşa cum simţeam, sau credeam.

drink your pain,
smoke your pride,
sniff your shame,
and inject him with your vision,
tell him how you feel,
let him see himself through your eyes. 

Arome înţepătoare de formol, muşchi uscaţi, atrofiaţi. Trei morţi zăcând pe mese de disecţie, distribuiţi uniform în sala de anatomie, cât să aibă loc fiecare să respire, să îşi împrăştie miresmele emanate de leşurile lor. Au suficient loc cât să nu se certe între ei, cât să nu fie tentaţi să evadeze de pe masa lor, unde sunt legaţi cu mănuşi chirurgicale, înfăşuraţi în pânză şi împachetaţi după ce le este presărată doza de sare şi apă.
Cum ar fi dacă conştiinţa unui cadavru s-ar trezi.
Să se vadă disecat, fără piele, cu studenţi curioşi cotrobăindu-i prin corp: Nu, nu îmi mai căuta nervul safen, că mă gâdilă. Nu, nu, nu acolo… şi apoi să izbucnească într-un hohot de răs. Să vezi toţi muşchii contractându-se, măruntaiele deşertându-se din abdomenul secţionat.
Să vadă în jurul lui studenţi cu ochii roşii, cu lacrimi scurse pe obraji. Nu trebuie să plângeţi după mine, eu mi-am trăit viaţa. Să zică naiv, neştiind că formolul în care a fost îmbăiat 6 luni îi face pe studenţi să plângă, să îi usture nasul şi să înjure de toţi sfinţii, neînţelegând de ce nu le bagă şi morţii lor în glicerină.
Să o zărească pe Ofelia, aflată la 3 mese de disecţie mai încolo să i se trezească sentimente tardive şi disecate de dragoste şi să trimită bileţele de amor scrise pe bucăţi de piele prin intermediul studenţilor puşi pe şotii.
Cum ar fi dacă şi-ar relua toate activităţile şi obiceiurile dinainte de deces, să iubească, să urască, să îi fie frică, frig, foame, să fie frustrat, să se simtă abandonat… Cum ar fi dacă ar continua să trăiască, în forma lui nouă, disecată?
 

Fac orice, numai ce trebuie nu. Tipic mie. Stau cu foile de curs împrăştiate pe masă, parcă aşteptând un imbold ca să mă apuc de învăţat. E trist că mă aflu în starea asta, mă complac, îmi plâng de milă, fac orice, numai ce trebuie nu.
Mă gândeam să îţi spun ce simt. Să îţi spun că mă simt ca într-o telenovelă expirată, că eu, persoana dură, implacabilă, fără sentimente reale, încep să simt şi gândul ăsta mă sperie.
Să îţi spun că eşti clişeul meu literar, pentru că orice gând scris şi publicat despre tine asta mi se pare. Să îţi spun că în spatele fiecărui status este ascuns un gând pentru tine, că în fiecare rând scris, e un gând pentru tine. Am crezut că prin scris mă voi elibera. M-am înşelat! Mă simt mai închisă şi mai ferecată între pereţii minţii mele. Degeaba ţip în gura mare mesaje prea incriptate, pentru că ele nu ajung la tine, şi dacă o fac, îţi lipseşte codul pentru a le descifra.
Încerc să îmi imaginez reacţia ta dacă ţi-aş spune. Numai scenarii odioase îmi vin în minte. Mă simt ridicol. Mă simt ca o copilandră puberă care face un crush pentru colegul ei de bancă. Or fi hormonii de vină, stressul sau poate doar faptul că am încetat să mă mint că nu îmi pasă.
Curajul meu se opreşte aici, un alt post ridicol, pe care cei care nu mă cunosc îl vor cataloga clişeic. Recunosc, aşa este. Şi partea mai tristă este că şi tu îl vei considera la fel, pentru că nu mă cunoşti, nu te cunoşti pe tine, văzut prin ochii mei.