“De parcă ai ştiut vreodată ce vrei cu adevărat.” mă priveşte scârbită şi îmi aruncă foile cu dorinţe pentru 2010. „Ştiu că e la modă să îţi faci planuri în prag de an nou, dar uită-te la tine, chiar crezi că vei putea face toate astea? De parcă ţi-ar face cineva ţie vreun tatuaj, nu le ajunge cerneala, sau punctul 20… tu chiar crezi că o să te primească ăia în Vamă? Nu mai visa copilă, trezeşte-te.”

O ascult cuminte, strâng foile şi le arunc la coş. Urăsc când are dreptate, când am dreptate…

Particip la Concursul de Proza Arhiscurta organizat de Trilema.

Life is your own LSD tripp, your actions and their reactions make it a good or a bad tripp.
Mereu am cochetat cu ideea că deşi anumite aspecte ale vieţii îţi sunt date, exact ca ipoteza unei probleme de matematică, rezultatul la care ajungi depinde de fiecae din noi, dacă rezolvăm problema corect sau greşit. Nu ştiu dacă cred în destin, poate că nu cred, dar uneori e atât de frumos să mă mint că aşa mi-a fost dat, decât să accept că poate a fost greşeala mea. Poate că din exces de zel m-aş duce atât de departe încât să afirm că toate acţiunile noastre au o reacţiune, doar că acestea întârzie să lovească şi când o fac e totul prea neaşteptat încât furioşi şi dezorientaţi aruncăm mâţa moartă în curtea vecinului.
Poate că m-am dus prea departe, poate cuvintele nu îmi ajung ca să îmi exprim gândurile, mă limitează, îmi umplu gura şi condeiul  de clişee ieftine şi paradoxuri. Din ciclul ce îşi face omul cu mâna lui se numeşte lucru manual şi altele.
Limitarea verbală e un alt lucru care mă frustrează. Nu cred că am gânduri atât de complexe încât cuvintele să îmi fie insuficiente, nu sunt atât de snoabă şi încrezută. dar zău că m-am săturat să port o discuţie cu cineva şi să ne certăm/combatem ca chiorii pe un subiect, pe o idee despre care avem aceeaşi părere, dar limitarea vocabularului pe care îl deţinem sau existent şi orgoliile noastre supradimensionate fac ca comunicarea eficientă să fie imposibilă. După câteva ore de contraargumente şi ciocniri succesive şi masive ale egourilor noastre, unul din noi se trezeşte că de fapt avem aceeaşi viziune, doar că o exprimăm diferit, deficitar şi ologit.
Un lucru pe care nu îl înţeleg în sistemul ăsta destin, predefinit sau handmade sunt aşa zisele coincidenţe. Pentru un minut vă rog să uitaţi de părerile voastre predefinite, masticate de alţii şi îngurgitate credincios de voi şi gândiţi-vă serios la asta. Nu am găsit nicio explicaţie care să mă mulţumească în legătură cu acest subiect: the whole god put in your way bullshit nu mă convinge la fel cum nici teoria că subconştientul noastru atotputernic a scos lucrul respectiv în calea mea. Adică serios, care sunt şansele ca tu ca subconştient să îţi scoţi în cale o persoană pe care ai uitat-o şi nu ţi-ai fi dorit să o mai revezi ever, cât de masochist să fii, sau Dumnezeu cât de sadic să fie să te bage iar în butoiul cu melancolie şi confuzie. Momentan ăsta mi se pare cel mai dur exemplu, pentru că normal, fiind o ingrată nu mă deranjează "coincidenţele" plăcute, dorite, visate, atunci ambele teorii îmi sunt favorabile: m-am premiat pentru că I’ve been a good girl şi mi l-am scos pe X în cale, sau Dumnezeu a fost atât de mulţumit de mine pentru că fac lucrurile cum trebuie, merg la facultă şi în drum spre stoma, aproape săptămânal mi-l scoate pe X în cale. Dar stai, poate că X are cursuri în aceeaşi perioadă cu mine, în fiecare zi de marţi, dar de ce avem cursurile aşa, why do you do this God or subconscious.
Aberez! Am obosit! Bad tripp! Bad tripp!

daca tot sunt la partea in care postez fragmente semnificative din nuvelele mele am mai gasit unul care sa merite. acesta e scos din Absinth. pentru a intelege mai bine: personajul principal este un ziarist la o publicatie de reggae obscura, iar Maria este prietena *marea lui iubire*. hope you’ll enjoy it.

[...]
Mereu am simţit că eu sunt doi, trei, sau mai mulţi indivizi închişi în mine, în acelaşi trup. Există un eu malefic, un eu angelic, un eu sarcastic, un eu ofensator, un eu care luptă, un eu care întoarce şi celălalt obraz, un eu care urăşte, un eu care iubeşte, un eu căruia i se rupe, un eu căruia nu i se rupe, şi toţi „eu” ăştia mai mici fac un eu unitar. Ştiu că e stupid formalat şi gândit, dar eul suprarealist aşa a vrut să îmi iasă porumbelul, pentru că doar fiind suprarealişti, aşternându-ne primele impulsuri şi primele gânduri pe hârtie ruşim să fim sinceri cu noi şi implicit cu ceilalţi. Stau şi mă gândesc ce cred ceilalţi despre mine? Cât de mult imaginea pe care o au se apropie de imaginea pe care o am eu despre mine şi cât de mult imaginea pe care o am eu despre mine se apropie de cum sunt eu în realitate? Mă întreb cum suntem noi cu adevărat? Pentru că atât noi cât şi ceilalţi suntem mult prea subiectivi ca să spunem adevărul fie că subiectivismul vine din interior: nu suntem genul de persoane care să rănească sentimentele celorlalţi sau dimpotrivă ne place să îi facem pe ceilalţi să sufere sau subiectivismul vine din exterior relaţia pe care o avem cu persoana respectivă. Îmi pun cam multe întrebări? Da, mi s-a mai spus şi că reflectez prea mult la situaţii care nu îmi influnţează cu nimic existenţa cotidiană. Posibil, dar nu consider că realitatea mea se află out there, în societatea contemporană, consider că realitatea mea se află undeva la graniţă, destul de pierdută printre himerele minţii mele, dar totuşi ancorată în societate, în cotidian.

Mereu îmi doresc să fiu partea rea, negrul din echilibru, cel care face lumea să sufere. Mi se pare atât de superficială bunătatea, atât de ireală. Trăiesc cu impresia că şi bunătatea este o faţetă a răutăţii, un rău mai mic, un rău care place, un rău suportabil, depinde cât de masochişti suntem fiecare din noi. Nu există glume răutăcioase sau glume de bun simţ, există doar glume bune sau glume de căcat, indiferent cât de tare lezează gluma respectivă persoana către care este îndreptată. Viaţa mi-a tras-o de prea multe ori fără să îi pese de sentimentele mele, încât acum să stau să fiu gentil să am grijă de cum se va simţi celălalt într-o anumită situaţie mi se pare la fel de neatrăgător ca un futai cu o grasă.

Sunt un masochist, asta este singura concluzie la care am fost capabil să ajung. Asta, atâta timp cât încă mai trăiesc în mizeria asta de societate şi în fiecare zi o iau de la capăt şi singurul lucru pe care mă sinchisesc să îl fac ca să schimb rutina este să mai bat un cui. Scriu un articol despre Damian Marley şi mă gândesc la momentul în care o să bat un cui. Mănânc dintr-un burger plictisit şi mă gândesc la momentul în care o să mai bat un cui. Singurul moment în care nu mă gândesc la clipa când o să bat un cui este când i-o trag Mariei. Atunci mă gândesc la ea şi la momentul în care am să bat un cui. Dar şi bătutul cuiului devine rutină, iar eu şi mai masochist.

am decis sa postez un fragment dintr-o nuvela mai lunga de-a mea… tin mult de tot la acest fragment… sper ca cei ce nu cunosc nuvela sa se bucure de el.

[...]
Un cerc vicios ce se intersectează cu zeci de alte cercuri vicioase din închisoare.
Am ajuns aici din cauza viciilor, plăcerilor, nebuniilor. Pe cine minţim că nu ne purtăm ca afară? Ne purtăm exact la fel. Ţipăm prin fiecare por dorinţa animalică să ne încleştăm mâinile în jurul gâtului firav al unei fiinţe vii, prin care curge sânge cald, căreia îi vom inspira ultima respiraţie, o dată cu mirosul morţii, al sufletului şi al vieţii pe care tocmai am luat-o. Ochii noştri scanează sânii, fundul şi rotunjimile persoanelor din jurul nostru, imagindându-ne în mintea noastră bolnavă teroarea din ochii acestora în momentul unui posibil viol, disperarea şi scârba de pe chipul lor şi acea plăcere satanică ce o vom simţi în organismul nostru o dată cu oroarea pe care o va simţi partenerul nostru. Cerceii, lanţurile, ceasurile, banii de prin portofelele colegilor noştri de suferinţă ne fac mâinile să ne transpire, ni se pune un nod în gât şi inima palpită. Dorinţe cleptomanice ne scurtcircuitează creierul şi ne fac iraţionali. Strângem în buzunar cuţitul de buzunar pe care l-am strecurat cu grijă, riscând o bătaie de la gardieni, şi ne dorim să exersăm îndeletnicirile pentru care am fost închişi aici. Crimă, viol, furt… orice numai să scăpăm de monotonie. Când unul dintre noi decide să îşi împărtăşească aventurile într-un grup obsesiv de asemănător cu cel de la reabilitare, numai că scopul e acela de a părea grozav, de a-ţi face o reputaţie de temut, nu de a te vindeca, obsesia, dorinţa, pofta pentru fructul oprit revine. Scanezi cu privirea mâna de oameni ce ascultă, poate la fel de pofticioşi ca tine. Blonda de lângă cel care povesteşte, ce i-ai arde vreo două şi ai înghesu-i-o într-un colţ, şi inelul ăla de la baba de lângă pat, pare a fi din aur, eşti nebun şi matahala aia, ce glonte între ochi i-ai da, numai pentru moaca aia nesuferită şi ochii ăia şui de drogat. Dar tot ce ai este un cuţit şi multă dorinţă. Laşi privirea în pământ şi înghiţi în sec şi azi te vei abţine, dar până când. Afli de la unul, de la altul că s-au mai bătut, că unul a înghesuit-o pe una undeva, sau ea pe el, acum depinde de la cine asculţi, că nuş cărui individ i-au dispărut banii şi îţi zici în sinea ta… al dracu norocos, ce mi-aş fi dorit eu să fac asta, dar eşti prea laş, prea constrâns de reguli şi cel mai aiurea, eşti constrâns de căcatul ăla numit conştiinţă.
 

Vorbeam ieri cu Lolo… ce copii mici şi proşti eram… ce încântaţi eram şi fascinaţi când soliştii din formaţiile noastre preferate făceau câte o declaraţie de sărbători cu tot felul de urări de sărbători şi ne simţeam măguliţi şi fascinaţi de atenţia deosebită acordată… urăsc că am pierdut inocenţa aceea şi acum totul mi se pare atât de sec şi de banal… văd prin ochii maturului toate aceste urări exersate.
Am planuri nebune pentru 2010… şi am de gând să mă ţin de ele. Dacă îmi ies cu siguranţă că veţi observa.
Vă las cu o melodie care mă obsedează:

you don’t like me, you just want my attention.