Am avut parte de nişte ultime zile dubioase. Ups and downs, happyness and sadness, toate împreună în mai puţin de o săptămână. Mi-am făcut atâtea planuri pentru 2010 şi sper din suflet să mă pot ţine de ele.
Imaginaţia mea iar a luat-o pe arătură, la modul grav, şi visează chestii imposibile, obsesivă caută, se informează, ascultă, priveşte şi învaţă chestii care numai ea ştie la ce i-ar folosi. Încerc să o opresc dar mă amăgeşte cu o stare de fericire şi entuziasm care mă conving că e mai bine să o las în pace. Mă motivează şi asta ar fi de bine.
Mă opresc aici cu relatatul înainte să o scap din frâie pe domnişoara imaginaţie şi să vă facă şi vouă capul mare cu aberaţiile şi visele ei idioate.

Gol… 1, 2, 3… alb… 2, 3, 4… nonseens… 3, 4, 5… resetare… ZERO. 
Ţi s-a întâmplat vreodată să ai atâtea de exprimat încât să nu ştii cu ce să începi şi doar să taci? Mintea să îţi fie asaltată de idei, limba să ţi se împiedice printre cuvinte ce se grăbesc să iasă. inima să îţi pompeze alert şi pulsul panicat să îţi alerge prin vasele sangvine.
Suprasolicitată mintea se resetează… mereu ajungi în clipa zero, momentul zero. Îţi strângi ideile ca pe nişte rămăşiţe lăsate în urmă de o bombă, le ordonezi, le categoriseşti, le stochezi, îndosariezi, dosarele le pui în rafturi, rafturile în cămăruţe mentale, eventual la ieşire închizi uşa şi pierzi cheia.

M-am gandit sa pun pe o lista lucrurile care ma fac fericita, sau imi produc placere, majoritatea sunt lucruri marunte, dar imi place sa cred ca lucrurile mici ne fac cu adevarat fericiti:

*pisicile;
*feeding our wabbit;
*jeleuri;
*cola zero;
*o melodie draguta;
*o carte buna;
*un film sau un serial reusit;
*o gluma, fie ea si seaca;
*o dimineata insorita;
*cumparaturile de cadouri pentru Craciun;
*plimbarile;
*chilling out in a nice place after a busy week;
*black beer;
*ploile de vara;
*marea;
*un zambet dragut;
*ochii albastri;
*ochii verzi;
*alunitele in forme inedite sau locuri inedite;
*good sarcasm;
*o discutie aberanta cu un prieten sau o cunostinta;
*lucrurile noi;
*cafeaua;
*un comentariu incurajator cu privinta la scrierile mele sau nu numai;
*ceaiul de struguri;
*parul rosu;
*dreadurile;
*ineditul;
*discutia sau atentia din partea unui el (semnificativ la un anumit moment dat);
*vorbitul cu my roomie pana dimineata pe teme absolut idioate, dar care reusesc sa ne tina treze;
*furtul de mici obiecte de la prieteni: inele, cercei sau alte lucruri dragute;
*mersul cu metroul;
*mersul cu trenul;
*chiulul de la o anumita ora cu colegii;
*biliardul;
*vinul fiert;
*cuba libre;
*noptile pierdute aiurea ratacind unde vezi cu ochii, prin cublurile cu intrare libera, sau pur si simplu spanzurati de un gard cu un pet de bere in mana;
*ninsoarea;
*drumurile acasa, si mai nou casa, cu soba din camera mea mereu calda si atmosfera primitoare;
*mama cand nu ma cicaleste;
*tata atunci cand simt ca nu sunt in competitie cu el sau daca sunt o castig;
*verdele;
*trandafirii albi;
*jucariile de plus;
*A-camp;
*calatoriile;
*stencils;
*muzica reggae;
*Placebo;
*dnb si derivatele;
*sa am dreptate in legatura cu ceva, si mai ales cu chestiile pe care le intuiesc la cineva, sau in legatura cu ceva.

Lista continua, banuiesc, dar momentan nu imi mai vine nimic prin cap, o voi updata daca imi mai nazare ceva special.

Today is day ZERO:

• fresh start;
• changing purposes;
• learning to choose important stuff from unnecesary routine.

What’s in the past stay’s in the past.

Imi amintesc prima oara cand a venit sa doarma la mine… eram undeva prin anul doi, inainte de un partial, in perioada in care invatam pe branci ca sa ne pastram o medie suficient de mare cat sa nu ajungem niste medici amarati, pierduti undeva printr-un satuc de munte.

Venise la mine cu pretextul ca sa invatam, insa amandoi stiam ca acesta va fi ultimul lucru pe care il vom face. Am profitat de faptul ca prietena mea era plecata acasa si aveam camera la dispozitia mea si am propus timid sa ne intalnim la mine ca sa invatam. Materia era oribila, si amandoi am fi avut nevoie de timpul acela pentru invatat, dar eram dispusi sa renuntam la el.

Camera fusese pregatita cu o zi inainte, dupa zile intregi in care hainele nu mai vazusera dulapul sau vreo ordine anume, ci zaceau obosite pe jos, pe scaune, pe pat, dupa zile intregi in care praful isi facuse de cap pe rafturile de lemn ale mobilierului si se stransese suficient cat sa iti desenezi iubirea pe ele chiar in mai multe straturi, o curatenie se impunea de la sine. Am petrecut ore in sir curatand, ordonand, asezand totul, astfel incat rezultatul a fost surprinzator si pentru mine, arata de parca trecuse printr-o renovare, in sfarsit se zarea modelul complet al covorului, nu doar bucatele, ce complimentau mozaicul de haine, biblioteca lucea, niciun fir de praf, in fantezia mea creatoare credeam ca imi pot vedea reflexia oglindita in lemnul intunecat, lenjeria statea cuminte pe pat, fara sa incerce sa se scurga de pe acesta, camera arata mai bine decat arata in ziua in care propietarea venea sa isi ia banii pe chirie si inspecta casa sa vada daca e totul in regula.

A fost punctual, ca deobicei. A adus cola si covrigi calzi. L-am invitat in camera, am adus doua pahare si o scrumiera si mi-am pregatit cartile. S-a dus pe balcon unde si-a aprins o tigara iar eu m-am cuibarit in fotoliu privindu-l.

L-am intrebat daca vrea o cafea si la raspunsul pozitiv din partea lui am adus doua cesti aburinde de cafea si niste curmale pe farfurioara mea portocalie ciobita. Am ras conspirativ si i-am zis ca il introduc in miciile mele delicii matinale: cafea cu lapte, o tigara si curmale aduse mereu pe aceeasi farfurie portocalie. Mi-a zambit inapoi, dezbelindu-si caninii usor ascutiti.

Ma simteam ca intr-un film romantic cu prosti, amandoi timizi si stangaci nu stiam ce sa spunem sau ce sa facem. Ne-am fumat tigarile si am baut cafeaua in liniste. Era o liniste care ne tortura, care iti tiuia in urechi si iti facea creirul sa vuiasca. Aceasta a fost intrerupta de sunetul unui poster cazut de pe perete. Am tresarit amandoi si cand ne-am intalnit privirile am inceput sa radem. M-am ridicat sa il relipesc si m-a intrebat de unde il am. Odata cu istorisirea achizitionarii acestuia s-a spart si aceas stanjeneala, subiect cu subiect timpul s-a scurs fara mila. Cand s-a oprit am constientizat amandoi cat de tarziu se facuse. Pierduse de mult ultimul metrou, asa ca nu am putut decat sa ii sugerez sa ramana peste noapte. Mi-a zambit si mi-a zis ca accepta doar din motivul ca sta in cealalta parte de Bucuresti si taxiul pana la el l-ar costa o avere. Cand am ramas fara tigari l-am rugat sa mearga sa mai cumpere. A acceptat zambind. S-a intors in mai putin de 5 minute dar cu o expresie ingrijorata si foarte tacut. Revenisem la aceeasi tacere stanjenitoare. L-am intrebat ce s-a intamplat si mi-a zis ca nimic, ar trebui sa ne culcam ca e tarziu. S-a cuibarit in fotoliu, cu o plapuma peste el, refuzand categoric sa doarma in pat si a plecat dimineata devreme.

Cand ne-am reintalnit s-a purtat de parca nu s-a intamplat nimic. Am incercat sa il descos, dar nu am obtinut nimic, doar o reprogramare a serii de studiu, doar ca a doua oara si-a adus cateva pachete in plus de tigari. Am urmat acelasi ritual: tacerea, un factor exterior care sa o rupa, vorbaraie pana dimineata cand adormeam rapusi de somn. Examenul l-am trecut cu bine si nu am avut niciun regret pentru noptile pierdute vorbind, singurul meu regret este ca nu am putut sa aflu ce s-a intaplat. Niciodata nu s-a simtit atat de in siguranta incat sa imi zica.

Si acum, mult timp dupa ce drumurile noastre s-au despartit ma mai roade acea curiozitate…

I’m feelin’ like I’m on amphetamine, or like I am the amphetamine itself, wierd moments, wierd feelings, happyness, joy, energy, and than monotony and depression, some will call it PMS, I just guess they switched up my medication again, they hide the real deal and put instead placebo pills, but they can’t fool me… I know the difference, I can feel the difference.

Prima amintire pe care o păstrez cu sfinţenie, de care mă atârn cu disperare şi speranţă ca un naufragiat de colacul de salvare, este cea cu mama desfăcându-şi aripile şi zburând în înaltul cerului, unde începe să danseze şi să facă piruete. Cer albastru, soare puternic, lacrimi sărate pe obrajii mei de copil, înfloritura unui surâs urmat de un gângurit, un râs de copil… Aşa mă consola mama mereu, indiferent de vremea de afară, se ridica în înaltul cerului şi dansa până mă calmam, până râdeam.
Încă din acea perioadă în mintea mea de copil s-a înmugurit dorinţa de a putea şi eu să zbor, să încerc să ating norii cu mâna, să dansez graţios cu norii, să plutesc şi eu ca ea… ca ceilalţi.
Începând cu vârsta de 4 ani am început să dau tot felul de teste, să iau parte la simulări de antrenamente, lecţii speciale pentru zbor. Primele luni au fost categoric incitante, apoi totul a urmat o uşoară pantă de declin, dând în monotonie, pentru că până la vârsta de 9 ani nu începeam antrenamentul propriu-zis pentru zbor.
Era destul de greu pentru un copil totul: diete stricte, pentru că orice 100 de grame în plus sau în minus compromiteau posibilitatea mea de a zbura, muncă dificilă, exerciţii extenuante, totul pentru a ajunge într-un căcat de sală, un pic mai mare decât o hală, ca să primesc prima mea pereche de aripi pentru a-mi începe zborul propriu-zis.
Îmi amintesc şi acum prima mea pereche de aripi. Jalnice, uzate, îngălbenite, cu pene lipsă, cu scheletul rupt şi prost restaurat. Când mi-au fost puse în braţe aripile am început să plâng. Era cu totul altfel decât îmi imaginasem, era ca un coşmar pe care mintea mea de copil prepuberan nu reuşea să îl alunge. Am ajuns acasă şi m-am închis în camera mea, aruncând aripile lângă coşul de gunoi. Am stat acolo până când spre seară mama a venit să mă cheme la masă. M-a văzut întristat şi totuşi nu a mai dansat. Acest fapt m-a indignat şi mai tare. Am refuzat să mai mănânc şi a doua zi să merg la antrenament. După o noapte de somn zbuciumat şi 3 mese sărite am decis să ies din cameră, lihnit şi debusolat. Am găsit pe masa din bucătărie prânzul pregătit, o pereche de aripi superbe şi un bilet: "Ar fi trebuit să vezi prima mea perechi de aripi, atunci ai fi avut motiv să plângi. Eu şi tatăl tău am încercat să îţi îndulcim suferinţa curăţându-le şi reparându-le. Nu rata primul tău zbor şi nu întârzia la celelalte ore." Am început să râd şi să plâng. Eram extaziat. Copleşit de emoţii şi de visele realimentate de noua pereche de aripi m-am dus la prima mea lecţie de zbor.
Ca orice început şi al meu a fost dificil şi sinuos, dar a meritat orice picătură de sudoare, julitură, contuzie. Toate testele, atât teoretice cât şi practice, le-am luat cu note maxime, am fost cel mai bun din clasa mea, radiam de entuziasm şi ambiţie. La 16 ani am dat testul final ce mi-ar fi permis să îmi cumpăr propia perechi de aripi şi să zbor în final sigur, să ajung undeva prin propriele mele forţe, fără să mai folosesc autobuzul sau să mă ducă mama mea. Normal că l-am luat, am fost printre primii din oraş.
Când mi-am luat permisul am stat la o coadă infernală, alături de alţi adolescenţi de vârsta mea, dar şi de oameni maturi care reuşiră să se reîncadreze în greutatea legală şi îşi puteau recăpăta permisele. La ghişeul celălalt era o coadă formată din persoane grase, dezabilitate, rănite, care trebuiau să restituie permisele şi aripile. M-a încercat un sentiment de frică, nu îmi doream să ajung în situaţia lor, să merg din nou cu autobuzul, nimic nu era mai ruşinos decât să ai vârsta legală să îţi iei permisul şi să mergi cu autobuzul. Pentru că dacă o făceai se ştia că eşti un ratat, persoanele bolnave, aveau mijloace speciale de transport, separat de rataţi, pentru că ei aveau o scuză, asta dacă nu reuşeau să obţină permisul pentru aripile speciale, dotate cu diverse facilităţi în funcţie de maladia de care sufereau.
Am zburat 4 ani. La 20 de ani când m-a părăsit prima iubire am căzut în depresie şi m-am îngrăşat 20 de kg. De atunci mă strădui să revin la greutatea legală. M-am săturat câte diete am ţinut, de câte ori am redat testele. Tot ce îmi doresc la cei 60 de ani ai mei, este să mai zbor o dată cu propiile mele aripi înainte să mor. Sfatul meu de om resemnat: nu vă lăsaţi înşelaţi, autobuzul nu e atât de ruşinos, toţi sunt la fel ca voi acolo, dar nimic nu poate înlocui satisfacţia propiilor aripi, propriilor vise îndeplinite, propriei perfecţiuni.