Înainte să mă mut în Bucureşti aveam o gramadă de expectative. Vedeam în acest oraş mizer un fel de eden creativ şi nu doar creativ, dar îl vedeam ca pe propria-mi bucăţică de rai. Poate m-am ambalat prea tare, poate am sperat prea mult de la o capitală din estul Europei, cert este că după ceva timp petrecut aici nu pot să nu simt un gust uşor amar şi să regret timpul investit în vise şi aşteptări deşarte. Nu îi neg minunăţia şi grandoarea, comparativ cu micuţul orăşel de provincie de care aparţin este ca un mall pe lângă o cocioabă dărăpănată din chirpici, dar nu este palatul în care m-am visat metamorfozându-mă.

Bucureşti este oraşul posibilităţilor, al oamenilor grăbiţi dar interesanţi, al diversităţii de orice factură, unde la orice oră din zi şi din noapte poţi găsi ceva de făcut, indiferent de buget sau circumstanţe.

Bucureşti este oraşul care te face să te gândeşti la toate iubirile tinereţei, la toate te iubesc-urile rostite şi neîmpărtăşite, la toţi băieţii pe care i-ai admirat şi în secret plăcut, la toate oportunităţile care au trecut pe lângă tine şi cărora le-ai dat cu piciorul.

Bucureşti este oraşul care te duce cu gândul la mâncarea mamei, care chiar dacă era prea sărată sau prea condimentată, mereu te aştepta aburindă când veneai de la şcoală.

Bucureşti este oraşul care îţi aminteşte de toţi prietenii pe care i-ai pierdut, de toate persoanele pe care le-ai detestat, de modelele pe care, copil fiind, le-ai avut, urmat orbeşte.

Bucureşti este oraşul care te face să fii nostalgic, cu dor de casă, dor de familie, dar care te răpeşte imediat în nebuloasa cotidiană, nelăsându-ţi prea mult timp să reflectezi.

Metrou, agitaţie, zgomot, lume nouă, locuri noi, experienţe… Bucureşti. Şi totuşi mai ai răgaz să îţi fie dor…