Îmi petrec zile în şir încercând să găsesc cuvintele potrivite pentru a-l descrie fără să dau în patetism, sau ducegării ieftine şi cu tot ce mă aleg la finalul zilei sunt pagini măzgălite, rupte sau aruncate, nervi tociţi şi idei noi pentru alte bucăţi de proză. Când mă gândesc la el, mintea îmi zboară în atâtea locuri şi atâtea evenimente încât îmi e greu să îmi focusez atenţia asupra scopului principal, el. Poate nu m-a prins suficient de tare încât toate gândurile mele să fie îndreptate înspre el, sau poate că m-a prins prea tare astfel încât a trecut o graniţa imaginară impusă de mintea mea bolnavă, şi a devenit ceva sacru, prea bun şi sfânt încât orice rând scris pentru el, sau despre el să mi se pară prea nesemnificativ şi pueril încât să treacă de auto-critica uneori mea severă şi să se materializeze, cumva.
Fraze pompoase şi întortocheate, dar lipsite de scop, esenţă, doar cuvinte deşarte. Urăsc sentimentul ăsta de neputinţă. De ce mi se pare totul atât de greu, când e atât de uşor.
Nişte ochi verzi, totul porneşte de aici pentru mine. I fall for every pair of green-blue eyes, mostly no exception. Un zâmbet cuceritor şi nişte gesturi rafinate, ce trădează o bună educaţie şi mult bun simţ.
O noapte în oraş aparent plictisitoare, decizia de a ieşi la o băută pe ultima sută de metri, plecată de acasă cu un scop şi ajunsă în preajma unor oameni şi într-o situaţie total neprevăzută. Un Bucureşti plictisit şi aglomerat, nişte ţigări fumate în grabă şi un pet de bere luat la cheta. Un pretext ieftin de discuţie, o glumă, nişte râsete, big-bang mi-a trezit interesul. Un nume absolut fermecător, un zâmbet pe măsură, fără a face o concurenţă neloială numelui. Străduţe vechi, prost restituite, oameni dubioşi.
O pauză de o ţigară, amalgam de gânduri şi sentimente ce necesită o nicotinizare înainte de o analiză mai profundă. Ţigări… aceeaşi marcă de ţigări, aceeaşi culoare, aceeaşi lungime. Trag, inspir, expir, plămânii mei se inundă de un fum înnecăcios, iar creierul meu scurtcircuitat de doza de dioxid de carbon neaşteptată, ia o pauză, încetineşte, se opreşte. Nu mă simt în stare să continui, asta dacă am început vreodată ceva cu adevărat.
Un Bucureşti prins în sărbătoare, asta mă duce cu gândul la atâtea clişee literare, fericire şi bucurie exterioară reflectată în micro-universul autoarei. Ahhh… mă simt ca o Sandra Brown autohtonă, mult mai adolescentină şi patetică. Nu ştiu exact de ce mereu o dau pe mai sus numita ca etalon de degradare literară, poate pentru că ea şi-a atras atâtea critici pentru clişee de factură romantică, dar uneori mă apucă râsul că îndrăznesc să îmi compar pseudo-literatura cu cineva care măcar a fost publicat.
Muc de ţigară fumat pe jumătate stins de talpa tenesului. Zâmbete, râsete, zâmbetul lui. Ochii îi sclipesc. Simt cum sângele îmi irigă frenetic obrajii. Privirea mea este suprinsă de a lui. Mă simt ca un copil prins la furat cu merele vârâte în sân. Zâmbesc timid. Nătângă, stângace, dau bir cu fugiţii şi îmi fixez privirea asupra prietenei mele. Am nevoie de un punct de echilibru, de un registru familiar care să mă calmeze, dar privirea lui e tot acolo, atârnând în aer şi aşteptând un răspuns. Încerc să mă temperez şi îi zâmbesc timidă ei. Chiar şi fără ca ea să mă bage în seamă şi să răspundă semnalmentelor mele disperate, reuşete să îmi redea calmul de care aveam nevoie, echilibrul acela interior, fragil, dar suficient cât să mai încerc un gest nebunesc de a-i înfrunta privirea.
Fug cu ultimul metrou spre casă. Prea laşă să mai încerc ceva în seara aceea. Îmi mai îngădui o ultimă privire înainte să dispară prin pasajul de la metrou şi să mă lase singură, cu gândurile mele şi cu ea.
Un zâmbet, nişte ochi verzi şi deja devine un el. Mă grăbesc, mă plictisesc, băieţii se schimbă, dar şablonul rămâne acelaşi un zâmbet, nişte ochi verzi…

 Pe balcon, la o ţigară cu Sushena.

Îmi aprind ţigara pofticioasă şi trag cu nesaţ, dar Sushena iar mi-a luat-o înainte. Mereu o face. Se uită la mine şi îmi zâmbeşte cu rânjetul ăla pe care mulţi îl găsesc adorabil, mai puţin eu. Privesc pe geam şi petrec cu privirea un Bucureşti care se pregăteşte de culcare, anxios să descopere o nouă zi, sau un Bucureşti pentru care ziua abea începe. Îmi zăresc reflexia pe sticla ferestrei. Iar s-a ascuns, acum rânjetul acela tâmp s-a contopit cu al meu. Îmi scutur capul şi privesc din nou. Se uită la mine cu privirea aia de nici dacă vrei nu scapi de mine şi suflă fumul într-o manieră ce se doreşte interesantă, boemă; patetică din punctul meu de vedere. Urmăresc fumul cu privirea până acesta se omogenizează cu aerul din balcon. Mereu m-a fascinat fumul de ţigară, formele fantomatice pe care le ia, asemenea unor nori jucăuşi cred că poate lua orice formă vrei, depinde de cât de creativ eşti, sau ce vrei să vezi. Mereu mi-am dorit să zăresc chipul persoanei iubite, dar niciodată nu mi-a reuşit, poate pentru că niciodată nu mi-am dorit cu adevărat asta, să iubesc sau să zăresc.

Începe să râdă de mine şi gândurile mele puerile. Îmi doresc să o fac să se oprească, dar ca orice chestie care există doar în capul meu nu o pot opri, sau măcar să încerc să o opresc fără să par mai absurdă decât priveliştea pe care o oferă o roşcată fumând într-un balcon şi râzând de una singură. Îmi vine să plâng, iar asta o opreşte pentru un moment până izbucneşte în cascade de râs şi mai colorate.

Renunţ! E singurul lucru pe care reuşesc să îl fac de când a intrat în viaţa mea. Îmi sting mucul de ţigară şi mă întorc la rutina mea zilnică. O las la intrarea în cameră zâmbind şi invitându-mă la o altă ţigară pe balcon. 

Ultimul fum, ultima ţigară, ultima tortură, asta îmi zic de fiecare dată, asta îmi promit de fiecare dată. Ce copilă, cât ai să continui să te mai minţi? mă întreabă în timp ce îmi aprinde ţigarea şi trage un fum odată cu mine. Ştii că nu poţi renunţa la mine, la noi.