e o proza pe care am scris-o pentru un concurs
„Între realitate şi fantezie, între viaţă şi moarte, între nebunie şi seninătate, între dragoste şi ură, între dorinţă şi repulsie e doar o linie fină, pe care majoritatea o sărim fără să vrem, fără să ne dăm seama, dar eu, eu o sar mereu şi mereu şi mereu conştientă de ceea ce fac, însetată de nebunia dragostei într-o realitate moartă plină de dorinţe sau de seninătatea cu care pot urî viaţa plină de fantezii şi repulsie pentru comun. Ce spun nu prea are multă logică, dar asta pentru că voi nu aţi sărit niciodată linia aceea dintre realitate şi fantezie, chiar şi pentru mine, o iniţiată, ceea ce spun nu are prea multă logică şi mă întreb mereu până unde va continua.”
Când nu sunt cuminte mă închide în dulap. Crede că mă voi învăţa minte dacă stau acolo, dar ceea ce nu ştie ea este că se înşeală, că niciodată nu mă voi învăţa minte, nu am cum să mă învăţ minte, doar sunt un vampir cu eşarfă albastră. Sunt un vampir, ca şi ea, dar ce ştie ea despre asta? Nu ştie nimic… ea ştie doar că trebuie să învăţ, să fiu cuminte, să îmi mănânc cerealele şi să nu ies cu băieţi în oraş. Face asta de când mă ştiu, de 300 de ani, de când m-a transformat în vampir. Nu înţelege că nu mai am 15 ani, că în 315 ani am învăţat care îmi sunt îndatoririle, că am învăţat tot ce era de învăţat în liceul oamenilor, nu înţeleg de ce nu mă lasă să mă duc deja la facultate. Mi-ar plăcea la nebunie să studiez fizică atomică, sau matematică cuantică, sau să studiez inginerie moleculară.
„Mai uiţi să îţi faci patul?”
„Mamă încetează să îmi vorbeşti aşa, nu mai am 3 ani.”
„Dar cum ai vrea să îi vorbesc unei domnişoare de 15 ani care încă nu a învăţat să îşi facă patul, când restul copiilor învaţă asta la 6 ani, cel târziu?”
„Da şi restul mamelor nu îşi închid copii în dulap. Îmi dai drumul?”
„Desigur. După ce îţi ceri scuze. Şi nu eu te-am băgat în dulap, iar te-ai ascuns tu de mine, ca de obicei, crezând că vei căpăta super puteri astfel şi mă vei convinge că ai dreptate, eu doar am răsucit cheia în clanţă.”
„Îmi cer scuze că nu am avut timp să îmi fac patul fiindcă răcneai la mine să cobor la micul dejun.”
Mama îmi deschise uşa şi se uită urât la mine. Îmi arănjez hainele şifonate şi îmi întind aripile mari şi roz şi zbor până pe patul nefăcut. Ca orice zânuţă care se respectă niciodată nu se va întoarce spre cea care i-a închis aripile şi le-a strâmtorat într-un dulap, chiar dacă acea persoană este zâna mamă, de la care le-ai primit.
„Vezi că a venit Antonia, o trimit sus imediat.” ciripeşte aceasta înainte să îşi desfacă aripile ei purpurii şi să coboare.
Un foşnet de aripi se auzi şi imediat zăresc pe uşă capul blond al bunei mele prietene Antonia.
„Iar vă certaţi?” mă întrebă ea amuzată şi mă sărută pe ambii obraji. Câteva pene verzi se desprinseră în timp ce se aşeză pe cealaltă parte a patului. „Ce eşarfă albastră ai tu.”
„Da, e ancora mea fantastică.”
Antonia se uită încurcată, dar nu m-am obosit să îi explic, i-am zâmbit şi mi-am aşezat eşarfa atent.
„Facem şi noi ceva, mergem undeva?”
„Desigur, ce propui?”
„Nu ştiu.” şi a început să îşi frece cu arătătorul pavilionul urechii drepte, crescut îndeajuns de mult încât să facă orice elf tată fericit, dar mai puţin pe tatăl ei. Şi-ar fi dorit să moştenească urechile mamei ei, un frumos iepure alb. „Ştiu, mergem la râu, ne întâlnim cu Steve.” concluzionă ea într-un final.
„Daaa… şi bem un suc de dovleac şi ridichi.” zic eu şi îmi împreunez mâinile cu degete bondoace într-o bătaie, aplaudând entuziasmată ideea prietenei mele.
„Ce îţi mai flutură urechile, mai că par mai mari, mai că par de iepure, în momente ca ăsta, tata te-ar adora.”
„De ce? Tu măcar eşti jumătate elf, jumătate iepure, eu sunt elf 100%.”
„Nu contează. Mergem?”
„Sigur.” am confirmat eu şi m-am ridicat plutind de pe pat. Îmi înţepenise esenţa să stau jumătate pe pat jumătate în pat. Nu pot încă să stau turceşte fără să mă afund în aşternuturi, mă întreb cum o reuşi Antonia să facă asta, de obicei e mai neîndemânatică decât mine la calităţile astea pe care ar trebui să le aibă o fantomă şi conturul ei e mai diform, bine că ea era diformă şi când trăia, nici măcar la lună plină aceasta nu ia o formă clară, la fel de contorsionată ca în restul zilelor. Săraca de ea, mă mir cum de se uită băieţii la ea şi mai ales Steve. Încerc să plutesc de-a lungul râului fără să mă afund jumătate în mâl, nu că aş simţi mare chestie, dar am fost maniacă de când eram în viaţă cu tot ce ţine de curăţenie şi nici ca fantomă nu mi-am pierdut obsesiile.
Steve ne adulmecă de la distanţă. Crease pe malul râului cadrul perfect: amurg, lună plină, iepuri proaspăt sfârtecaţi. Scoase un urlet lung la lună când ne zări şi atât eu cât şi Antonia ne-am luat la întrecere până la el. Trupurile noastre musculoase şi subţiri de lupoaice se prelingeau printre tufişuri. Am scos un urlet de încântare când l-am zărit pe Steve şi l-am muşcat nesigur de gât înainte să iau din nou formă umană.
„Ce ne-ai pregătit?” zic eu uitându-mă la pătură adulmecând mirosul de carne crudă.
„Ce vă place: trifoi şi lemn dulce.”
„Awww… tu chiar ştii cum să răsfeţi o femelă unicorn.” zise Antonia impresiontă şi se gânduri pe lângă el şi îi atinse botul cu botul ei umed.
„Bleah… mi se întoarce stomacul pe dos.” am zis eu şi m-am întors cu spatele.
„Lasă că l-am chemat şi pe John pentru tine.” zise Steave şi îl fluieră pe acesta care se apropie.
Era mai frumos decât îl ştiam, cu un zâmbet la fel de radiant ca atunci când l-am cunoscut şi m-a cucerit. Cu ochii săi negri pătrunzători, cu părul negru tuns scurt, cu roba sa impunătoare, bagheta din lemn de soc pe care o ţinea mereu la piept, lângă inimă. S-a apropiat de mine şi mi-a luat mâna într-a lui. Roba mea turqoise a foşnit indignată, iar eşarfa albastră mi-a fluturat uşor în adierea vântului.
„Te iubesc!” mi-a zis el şi a dispărut.
Buimacă m-am uitat în jur şi totul s-a evaporat: el, râul, clarul de lună, picnicul, Antonia, Steve, totul. Au rămas doar nişte pereţi albi din burete, un pat tare, imaginaţia mea bolnavă şi o eşarfă albastră.
