"Nu ştiu măi nu ştiu!" s-a răstit fata la prietena ei. S-a ridicat de pe bancă şi s-a scuturat pe blugi. Şi-a studiat picioarele subţiri şi uşor diforme şi s-a uitat spre bancă la blonda care dârdâia. "Dar totuşi mă atrage al naibii de mult ideea."
"Nu e pentru tine! Şi de obicei nu mă înşel când e vorba de alţii."
"Da te înţeleg şi la mine e la fel, dar nu ştiu, am eu un feeling că o să iasă bine."
"Dă-l dracu de feeling"!"
"Nu pot, nu vreau, mă intrigă."
"Te mănâcă în cur."
"Poate!"

În capul brunetei: probabil după ceva timp

                                 sau…
                                                            "Ai avut dreptate!"
                                                            "Nu mă fă să îţi zic că ţi-am zis eu."
                                                            "Şi acum e?"
                                                           "Diferit de cum mi s-a zis."
                                                           "Mă bucur pentru tine."

                                 înapoi la prezent

"Deci?"
"Nimic. O las baltă."
"Nu ai să regreţi."
"Sper."
"Categoric."
"Sau nu, tac."

Unde îi găsesc şi cum îi aleg? Mă întreb întruna şi cred că şi prietenele care-mi suportă obsesiile şi aberaţiile găsesc această întrebare şi mai pregnantă decât mine.
Făcând o analiza a ultimelor mele crushuri (crashuri) am ajuns la concluzia că am dat numai de one of a kind… ca şi mine de altfel.
Căcat şi am zis că niciodată nu voi abera atât de neplastic pe o temă atât de seacă.
Ştergem cu burutele şi o luăm de la capăt.
Lalala… azi mă simt acerebrată, sunt pe trend, ştiu b-).
Inspiraţia divină m-a părăsit, am uitat-o în ultimul pat din care m-am trezit, nu mai ştiu care, nu mai ştiu când. Ar trebui să apelez la motivul lunii, motivul tuturor neinspiraţilor (conform avangardiştilor, mai exact constructiviştilor), dar de la geamul meu nu văd decât nişte fiare şi casa vecinului aşa că şi luna m-a părăsit. Toţi m-au părăsit, noroc că orientarea emo e cu mine.
A te răzbuna, sau a nu te răzbuna? Asta nu cred că mai e întrebarea. I shall see… deşi e atât de tentant.
Ştergem cu buretele şi o luăm de la capăt.
Construim atâtea relaţii noi şi legăm atâtea prietenii, la care nici nu ne aşteptam şi totuşi ca nehalitul adăugăm mereu: "Dar niciodată cele pe care ni le dorim!" dar poate ar trebui să ne mai potolim şi să vedem în fiecare conexiune de genul chestiile mai bune. Aberez egoist şi cinic.
Ştergem cu buretele şi o luăm de la capăt.
Sha la la la la pe câmpii la vânat junky wanky.
Ştergem cu buretele şi o luăm de la capăt.
Ştergem cu buretele şi o luăm de la…
Ştergem cu buretele…
Ştergem.

Punct.

Fiecare neuron urlă de furie. Atunci când părinţii nu te mai înţeleg, când prietenii se răzbună, când primeşti lovituri sub centură de la cele mai dragi fiinţe acetil colina din fantele sinaptice refuză să mai interacţioneze.
Tremuri şi plângi, când doar parasimpaticul e de partea ta stimulând secreţia lacrimală, îţi dai seama cât de singur eşti şi că în afară de tine şi propriile procese fiziologice sau de conştiinţă nu mai ai pe nimeni.
Câcat de zi, câcat de seară câcat, câcat!
Mă doare în cur de părerea ta în momentul ăsta you can talk all the trash you want it will just make me more indifferent!
Nu îmi mai pasă! Nu mai pun suflet! Pentru că majoritatea nu merita !

Pasivitatea mâncării prea condimentată,
euforismul cremei de finetti,
doar ipocrizia dulce!
Gândind la cerul subacvatic,
pereţii albi căptuşiţi cu burete
dau dreptate indiferentă libertinajului centurist.
Garduri de stuf,
handicapaţi mental filozofând despre
…muzică.
Blocuri gri pline de iluzii,
englezismul ieftin
e zeflematic inocent.
În vacanţa de vară
cu o ferigă urbană
la o probă de examen.
Apă plată plină de euglene productive sexual,
lady in red, all in red.
Pedunculii sfărmaţi,
lipsiţi de sens şi interes.
Ablaţia cerebelului!
Poem. Punct!

ora de franceză, la plictiseală eu şi colega mea Paula (http://cowish.wordpress.com)

Am obosit. Mă aşez jos, pe marginea drumului, în praf să îmi trag sufletul. Inspir aerul tulbure. Nu-mi pasă pentru că ştiu că ce expir e şi mai impur, inspirat fiind de mine şi secătuit de oxigen.
Ca o sugativă aspir energie, idei, fericire şi le concentrez doar în nişte pete inestetice şi seci, haotic abandonate pe unde apucă să se manifeste.
De mâine voi schimba lumea!
Şi a doua zi sunt acelaşi laş care se ascunde după deget, care-şi caută scuze în loc să ia măsuri, care se justifică, care se plânge, care se complace în propria-i mizerie.
De mâine… de mâine… de mâine…
Şi când te gândeşti că toate proverbele sunt de căcat, că sunt doar replicile de vis ale odraslei oricărui idiot care se vrea înţelept.
"Să le dai răspunsuri doar în proverbe şi maxime…" îşi sfătuia o dată o tută copilul.
Dar am plecat de la proverbe… şi de mâine şi că căcatul ăla cu "…nu lăsa pe mâine…" se aplică în cazul majorităţii, pentru că în virtutea lenei lăsăm mereu pe mâine tot, dacă am putea am lăsa şi mâncatul, şi căcatul, şi fututul şi tot pe mâine atât de comozi am devenit… era pur teoretic deşi la cât de maniaci sunt unii doar fututul nu l-ar lăsa pe mâine.
În fine de unde am plecat? De la o aberaţie poetică cu un drum de praf şi eu ce stare emo depresivă filosofică de căcat am.
Riiiight…
I’ll drop it like is hot… şi o să pun punct aberaţiilor dintre jucat Mario şi definirea fiinţei mele superioare, complexe şi orgasmice (am încheiat citatul) în termeni chimici… nu m-am decis încă ce mă reprezintă mai bine un ester sau un eter. I shall see!
’till next time… take care!
I you!