Am deschis ochii. După ani în care am alergat căutând ieşirea, am găsit o spărtură, o fisură. De acolo se auzeau mereu tot felul de voci familiare, calde, care păreau să mi se adreseze doar că eu nu le puteam desluşi, nu le puteam zice că nu îi înţeleg. Dar acum nu mai contează. Am evadat. Am scăpat din mormântul proprie-mi minţi. În clipa în care am deschis ochii, soarele mi-a bucurat retina cu o lumină firavă, gălbuie plină de dragoste. Ochiul meu revenea treptat la viaţă. Am experimentat senzaţia minerilor, care după ore de lucrat în subteran revin la suprafaţă. Iniţial ai impresia că ai orbit, dar apoi redescoperi deliciile vederii. Chiar dacă tot ce am văzut au fost nişte pereţi albi căptuşiţi cu burete am fost bucuros să îi văd şi pe aceştia.

Dau să mă ridic dar nu reuşesc decât să îmi ridic gâtul. Observ că sunt legat cu curele de pat şi nu înţeleg ce se întâmplă cu mine. Încerc să mişc picioarele, dar în strânsoare încep să mă doară şi abandonez ideea. Prin cap tot felul de idei şi întrebări încep un maraton infernal. Zburdă nestingerite prin toate colţurile minţii mele şi aşa fragile.

„Cine sunt?” a fost prima întrebare care m-a străfulgerat. Încerc să îmi analizez membrele, corpul, dar poziţia incomodă nu îmi permite să îmi văd decât picioarele. Picioarele nu îmi sunt familiare, nu mă recunosc. Mă uit în jurul meu. Albul iniţial liniştitor şi reconfortant devine obositor şi agasant. „Unde mă aflu?” Încerc să mă ridic, să scap de forţele ce îmi capturau încheiturile membrelor dar nu reuşesc decât să îmi fac răni. „De ce sunt legat?” Lacrimi încep să îmi curgă şiroaie pe obrajii reci. Pot simţi gustul lor sărat cum îmi udă buzele uscate şi crăpate. Mă simt abandonat şi deznădăjduit. „Ce e cu mine?”

Camera a început să se învârtă cu mine. Nu mai simţeam strânsorile curelelor. Nu mai simţeam amarul lacrimilor. Nu mai simţeam nimic. Stăteam cu ochii pironiţi în tavan şi suspinam. Îmi plângeam soarta, chiar dacă nu o cunoşteam. Compătimeam persoana aceea firavă întinsă pe un pat legată, înconjurată de pereţi căptuşiţi cu burete. Aceeaşi persoană care se bucurase nebuneşte la prima rază de soare şi care acum căzuse în dizgraţie.

Am auzit clinchetul uşii deschizându-se. Încerc să îmi ridic capul să văd cine a intrat, dar ameţesc şi mai tare. Vreau să cer un pahar cu apă dar nu reuşesc decât să gem uşor. Camera începe iar să se învârtă cu mine. Totul în jurul meu se umple de zgomot, voci care vorbesc între ele sau poate mi se adresează mie. Sunt ridicat de pe pat şi transportat într-o altă încăpere. O lumină puternică îmi este băgată în ochi, şi, de nicăieri apare o faţă fără corp care îmi zâmbeşte cald vorbindu-mi. Nu reuşesc să desluşesc ce îmi zice. Vena mâinii drepte este înţepată de un obiect ascuţit metalic iar în corp este eliberat un lichid. Înţepătura a durut, dar apoi am exeprimentat o senzaţie reconfortantă. Treptat camera încetează să se mai învârtă cu mine şi adorm înainte să realizez acest lucru.

Redeschid ochii şi descopăr că sunt în acelaşi salon în care m-am trezit şi mai devreme. Oare am visat? Dau să mă ridic şi constat cu stupoare că nu mai sunt legat. Ideea că totul a fost doar o plăsmuire a imaginaţiei mele se accentuează. Mă ridic uşor din pat dar ameţesc şi mă aşez forţat la loc. Observ că am un bandaj în jurul pieptului. Instinctiv îmi ating pieptul şi o durere în zona sternului se accentuează.

Uşa se deschide cu acelaşi clinchet de mai devreme şi pe ea intră o tânără. Avea până în 30 de ani, părul prins la spate într-o coadă, un ten alb perfect care era întunecat doar de nişte sprâncene îngrijite, de sub care o pereche de ochi albaştri jucăuşi mă priveau miraţi. Nasul micuţ îi complimenta tenul. Buzele roşiatice ce ascundeau un surâs în colţuri se întredeschiseră şi îmi rostiră cald „Bună dimineaţa.”

Buimac îi răspund şi mă forţez să zâmbesc. Aceasta amuzată mă sfătuieşte pe acelaşi ton calm să nu mă forţez şi să mă odihnesc. Se apropie, îmi verifică perfuzia şi dă să plece. O apuc de mână cu putere. Cred că în acea strângere am clădit toată forţa existentă în corpul meu fiindcă din nou o stare de incertitudine, ameţeală, confuzie pune stăpânire pe mine.

O întreb supărată şi pe un ton ridicat: „Cine sunt?”

Ea se uită speriată la mine şi mă sfătuieşte în continuare să mă liniştesc că am nevoie de odihnă. Repet obsesiv întrebarea până când aceasta panicată îmi zice un nume pe care nu reuşesc să îl receptez. Dau să mă ridic să fug după ea, dar în apropierea uşii durerea din piept se accentuează. Pe mintea mea se aşterne un alt val de ceaţă albă densă şi pierd contactul cu realitatea.

Sunetul valurilor izbindu-se de mal şi mirosul sărat al apei mă readuc în simţire. Deschid ochii şi cotemplu albastrul nemărgit al cerului. Nori mari şi pufoşi parcă desenaţi de un copil orfan dansează în adierea uşoară a vântului. Mă ridic şi îmi scutur hainele de nisip. Soarele îşi făce loc curajos printre valurile dimineţii. Mă îndrept cu paşi mărunţi spre apă. Pielea tălpilor îmi este răsfăţată de nisipul fin gâdilându-mi buricele degetelor. Ajung la mal. Intru cu picioarele puţin în apă. Îmi ud pantalonii, dar de asta nu îmi pasă. Îmi afund picioarele puţin în mâl şi privesc liniştit apa. Mă aplec. Îmi trec degetele lungi şi subţiri prin apa cristalină ce lucea sub primele raze ale dimineţii. Îmi ating cu degetele gura şi simt gustul sărat al apei. Ies din apă şi privesc plaja aproape pustie. Doar nişte tineri epuizaţi după o noapte de petrecere, înconjuraţi de peturi de bere şi sticle de alcool, stau pe nisip. Cu cât priveam mai mult peisajul şi apoi îi priveam pe ei, cu atât sentimentul de frustrare creştea. Această gaşcă nebună era ca o floare uscată într-o grădină superbă de trandafiri roşii. De mine s-a apropiat o fetiţă cu rochiţa murdară şi cu părul nepieptănat, neglijent.

„Nenea, nenea, nu cumpăraţi colier, pentru mama, prietena, iubita.” mă întrebă ea plină de speranţă uitându-se sfios în ochi mei. M-am uitat la ea şi la braţul de coliere de scoici. Avea obrajii rumeni uşor zgâriaţi.

„Haide nenea, costă doar un leu.” insistă ea pe o voce rugătoare. Scot din buzunar o bancnotă de 50 de lei şi îi cumpăr tot braţul de coliere. Aceasta se uită încântată la mine şi vrea să îmi dea restul.

„Păstrează-l tu.” îi zic eu coborându-mă la nivelul ei. Aceasta încântată mă pupă cald pe obraz şi fuge fericită. Din depărtare se aude o voce de fată care mă strigă.

Deschid ochii speriat. Fusese doar un vis, sau o amintire pierdută prin cotloanele minţii mele. Îmi e frig. E un frig cumplit în încăpere, un frig din acela de îţi intră în oase cu uşurinţă şi refuză să mai iasă. Un frig dureros care îţi amorţeşte carnea şi îţi slăbeşte încheieturile. Obrajii îmi ard neputincioşi în faţa valurilor de lacrimi sărate. Nu ştiu de ce îmi e frig… nu ştiu de ce plâng. Îmi e sete. Îmi ating cu limba buzele uscate. Aceleaşi întrebări obsesive îmi invadează tihna mentală… „Cine sunt?”, „Unde sunt?”, „Ce am?” „Unde su…” dar camera începe din nou să comploteze împotriva mea, aceasta începe să se învârtă din nou cu mine… înainte să realizez leşinasem.

Să fie totul în capul meu? Sau, toate acestea chiar s-au întâmplat… sau mi se întâmplă şi acum? O voce răsună imperativ chiestionându-mă, ordonându-mi diverse chestii. Apoi tonul se îndulceşte şi începe să îmi şoptească vorbe dulci, ademenitoare rugătoare. Ochii mei încep să se obişnuiească cu întunericul dens. Reuşesc să sesizez ceva, undeva în stânga, ca o lumină ce pâlpâie. Merg pe un coridor lung. Cotesc de două ori la stânga unde zăresc o uşă întredeschisă, din spatele căreia se aud tot felul de zgomote şi voci. O deschis şi intru timid. O lumină chioară, aflată în colţul drept al camerei, străpungea întunericul încăperii. Lumina slab, dar era suficient pentru cei aflaţi la mesele micuţului bar. O mare de capete pletoase şi haine de doliu se confundau în semi-întuneric. Dar lumea era fericită. Sticle goale sau pe jumătate golite de lichide nu neapărat alcoolice zăceau trist pe mesele din lemn, dar oamenii erau fericiţi. Noi eram fericiţi. Muzica puternică, violentă îţi stimula această fericire. Micuţul bar părea a fi nirvana rockerilor din liniştitul oraş. Toate oile negre, toţi pierde vară, toţi nonconformiştii îşi găsiseră alinarea între cei patru pereţi de cărămidă slabi luminaţi. Nu le trebuia mai mult, pentru ei părea să fie suficient.

Sentimente puternice mă leagă de micuţul bar. Nopţi pierdute, bani cheltuiţi, lichide consumate, plămâni poluaţi, nori groşi de tutun dansând în aer, mulţi decibeli, râsete. Îmi pare atât de cunoscut dar totuşi atât de străin, atât de drag dar totuşi atât de detestabil. Privirea mi se înţeţoşează. Nu mai simt decât mirosul înţepător de tutun. Închid ochii şi trag aer în piept.

Deschid ochii din nou. Barul a dispărut, întunericul i-a luat locul. Mirosul de tutun s-a evaporat în neant. M-am pierdut poate. Pereţii reci îmi şoptesc că mă îndepărtez tot mai mult de lumină. Nu îmi mai pasă. Mirosul mucegaiului şi al pământului ud mi se pare tot mai dulce. Nu mai vreau afară. Confortul catacombelor suplinesc confortul lumii false în care am trăit până acum.

Am găsit drumul la ele într-o zi ploioasă, când amărăciunea se revărsa inundând oraşul sufletului meu. Cerul tremura sub greutatea lacrimilor şi al suspinelor. Alergam desculţ pe stazile din piatră cubica rece, dezorientat, confuz, dezamăgit. M-am adapostit sub streaşina bisericii. În turla mare pendula vestea apropierea ceasului tuturor ororilor. Timid intru în biserica mare urnind din loc porţile mari şi grele. Atunci El m-a renegat şi m-a alungat. Plângând am luat-o la fugă pe nişte scări pe o stradă laturalnică.

Coboram rapid pe scările ude. Am alunecat şi am căzut îngenuchind în faţa unei uşi. Aerul se înăsprise şi îmi era frig. Hainele îmi erau lipite de piele iar genunchii îmi sângerau. Mi-am zis că orice ar fi dincolo nu poate fi mai rău decât ce a fost afară. Am intrat iar un zăvor mare din alamă m-a ferecat acolo, în labirintul periculos al minţii mele. De atunci alerg dintr-o parte în alta căutând răspunsuri la probleme inventate, căutând ce nu există şi agăţându-mă de false speranţe şi iluzii. Dar mă simt bine în propia capcană. Din când în când mă mai opresc, mă aşez şi mă gândesc dacă merită… şi mereu îmi spun că afară e mai rău.

„Poate că ar trebui să vorbim cu doctorul.”

„Ca să ce, Alice? Să îmi zică că sunt o incompetentă, că i-am greşit doza?”

„Ar putea să moară.”

„Nu are cum să moară. În cel mai rău să se scrântească şi mai tare la cap.”

„Cum poţi fi atât de inumană?”

„Nu sunt inumană, doar că nu vreau să îmi risc slujba pentru toţi nebunii.”

Cele două fete se certau pentru ceva, poate chiar pentru mine. Deschid ochii şi o recunosc pe tânara de data trecută. Stătea cu mâinile în şold şi se răţoia la cealaltă. Am bănuit că ea a fost cea care a greşit doza.

„Nu ştii ce îi pot face pastilele acelea, mai ales în supradoză. Are tot felul de obsesii, de amintiri răsturnate, deformate, de chestii dragi care se transformă eventual  în cele mai groaznice coşmaruri… eşti de-a dreptul inconştientă.”

Fetele plecară din cameră continuând să se certe. Nu prea înţelegeam ce e cu mine, dar speram că în curând voi primi nişte răspunsuri. Ultimele zile au fost destul de în ceaţă pentru mine. Nu ştiam cine sunt, cum de am ajuns unde am ajuns, tot ce aveam erau frânturi de amintiri care nu reuşeau decât să mă bulverseze şi mai tare. Stări de ameţeală, greaţă, dureri, nedumerire, incertitudine, frică, dezamăgire. Aveam nevoie de nişte răspunsuri, dar nu le primeam. De fiecare dată când dădeam să mă ridic ameţeam şi leşinam. De fiecare dată când deschideam ochii mă simţeam că mă trezeam dintr-un somn de ani de zile. Dar nimeni nu venea să vorbească cu mine, să mă vadă, să îmi explice. Nimeni nu se punea în situaţia mea? Nu se întrebau eu cum mă simt? Sau poate că eram atât de nesemnificativ că le m era indiferent.

Într-o zi mohorâtă, în care soarele se ascundea printre nori, iar ploaia lovea uşor sticla ferestrei, mi-am primit răspunsurile la toate întrebările. Uşa se deschise şi doi bărbaţi se apropiară de patul meu. Am fost ridicat şi pus într-un scaun cu rotile. Am fost scos din cameră. Pentru prima oară apucam să cunosc şi lumea ce se afla în afara pereţilor care mi-au ţinut de urât atâta timp, pereţi pe care îi studiasem şi îi cunoscusem îndeaproape. Cunoşteam fiecare asperitate şi fiecare tuşă de var a acestora. Eram extrem de fericit. Pe chipul meu se întipări un zâmbet straniu. Băiatul blond se uita ciudat la mine, aproape speriat, dar nu îmi pasa, continuam să zâmbesc.          

M-au lăsat într-o cameră cu pereţii văruiţi în albastru, aproape de un birou mare din stejar. Am aruncat o privire pe ferestrele mari cu perdele şi draperii înflorate şi am zărit o grădină micuţă, îngrijită. După mai puţin de cinci minute pe uşă a intrat o doamnă îmbrăcată într-un halat alb cu pantofi şi dresuri asortaţi. Aceasta mi-a zâmbit cald.

„Cum vă mai simţiţi domnule Marinescu?”

„Emoţionat că aflu cum mă cheamă.”

„Aş putea să zic că sentimentul este reciproc, doar că eu sunt bucuroasă că după atâta timp păreţi cât de cât lucid.”

„Nu înţeleg.” am adăugat eu nedumerit.

„E normal.” îmi zise ea uşor amuzată. „Domnule, după cum cred că aţi observat nu vă aflaţi chiar într-o casă de vacanţă.” mai avea şi simţul umorului pe deasupra doamna. „Soţia dumneavoastră v-a internat la noi acum jumătate de an. Simptomele descrise de dumneaiei: pierderea memoriei, atacuri de panică, violenţă, răni pe care vi le provocaţi singur erau destul de alarmante aşa că v-am internat pentru siguranţa dumneaiei şi a dumneavoastră. Starea dumneavoastră din păcate nu s-a îmbunătăţea ci din contră se înrăutăţea aşa că am tot schimbat tratamente. Se pare că ultimul a dat rezultate, dumneavoastră ajungând la o stare de normalitate să îi spunem fiind conştient, cerând chiar să vorbiţi cu mine, făcând-o chiar politicos, lucru nou până acum fiindcă obişnuiaţi să vă adresaţi nu chiar ortodox. O să mai rămâneţi o perioadă sub observaţie… dar cel mai probabil vă trimitem acasă.”

La auzul cuvântului acasă m-am emoţionat. Un tsunami de sentimente a inundat micuţul port Sufletul Meu. Eram în extaz. Abia aşteptam ziua aceea în care mă voi trezi din acest coşmar.

***

Au trecut 1 an, 2, 10… ce mai contează, pentru mine par o veşnicie şi eu tot în acest infern trăiesc. De când am văzut-o pe acea doamnă parcă toate mi-au mers înapoi, nu am mai avut o clipă de pace, sufletul meu trăieşte un măcel continuu, este rupt, sfâşiat şi aruncat.

***

18 mai 1998 pacientul Rareş Marinescu moare. Ultimele sale cuvinte au fost „mi-aţi furat tot ce am avut şi am preţuit, dar sufletul nu mi-l puteţi lua.”

Sfârşit.