Stăteam pe malul mării adulmecând mirosul sărat uşor înţepător al apei, cu picioarele uşor afundate în nisipul auriu peste care fluxul apei trecea şi apoi se retrăgea. Îmi afund degetele lungi, tremurânde în mâlul văscos. Scoicile pisate îmi zgârie buricele degetelor. Gânguresc de plăcere.
Îmi ridic privirea şi contemplu asfinţitul. Cerul sângeriu este martor la ritualul de adormire al soarelui. Bila de foc este înghiţită treptat de infinitul de apă. Totul în jurul meu se cufundă într-o beznă primordială. Mă ridic ameţită, îmbătată de frumuseţea peisajului. Mă scutur de nisip şi cu paşi leneşi revin la infernul tehnologiei, la poluare, în oraş.
E ciudat cum un peisaj paradisiac ca infinitul mării şi al nisipului poate coexista în apropierea infernului, în apropierea oraşului plin de zgomot, poluare, oameni morocănoşi. Când mă gândesc că pe locul pe care se află acum blocul în care locuiesc, şoseaua pe care circul în fiecare zi în drum spre muncă cu maşina personală se afla înainte doar nisip şi mare mă încearcă un sentiment de regret. Cu fiecare clădire construită lângă malul mării, cu fiecare şosea strâmtorăm şi mai mult spaţiul alocat paradisului marin.
Evoluţia tehnologică nu este altceva decât o involuţie ecologică. Oare copiii noştri se vor mai bucura de toate aceste minuni ale naturii, sau vor afla despre ele din cărţi şi legende aşa cum auzim noi acum poveştile cu dinozauri.
E momentul să punem capăt acestor sacrificări ale naturii, acestor mutilări şi să acceptăm variantele ecologice. Nu vreau ca paradisul verde să dispară.
De mâine voi merge mai mult pe jos şi voi încerca pe cât posibil să renunţ la maşina personală. E un pas mic, dar e un început. Dar tu? Tu ce vei face?