Aparenţe

feţe pictate,
mutre acre,
frunţi încruntate…

ipocriţi
nestăviliţi
neliniştiţi

tineri
rebeli
fără de ţel

vă visaţi
interesanţi
importanţi
adoraţi
idolatrizaţi

nu sunteti decât
falşi
mincinoşi

mereu homosexuali
poate bisexuali
niciodată heterosexuali

sclavi ai turmei
sclavi ai trendului

sunteţi tot
mai puţin originali.

Toţi ne visăm artişti, ne visăm zdrăngănind fericiţi dintr-o chitară scoţând sunete pleonastice, înnegrind paginile de cuvinte afone sau desenând peisaje cu rimă încrucişată. Am ajuns să ne dorim atât de tare să ne afirmăm printr-un talent natural, pe care nu îl avem, încât ajungem să insultăm arta respectivă. Atât de mulţi se visează artişti, visează să apară pe sticlă, să publice cărţi, să îşi vândă picturile încât uită că pentru a atinge acel punct trebuie să aibă un oarecare talent sau eventual o oarecare pregătire. Şi eu am avut perioadele mele de insultat toate artele posibile.
Când eram mică mă visam mare cântăreaţă, cântam la toate ştecherele şi sparyurile din casă şi dădeam interviuri marilor televiziuni şi tabloide. Ca să îmi văd visul împlinit cu ochii am urmat nişte cursuri de pian şi canto. Profesorul de muzică m-a desfiinţat însă complet, aşa că, am hotărât să abandonez eventuala carieră străluictă de cântăreaţă. Mi-am zis totuşi în sinea mea că acel profesor era doar invidios pe geniul meu.
Am mai crescut un pic şi mi-am mutat centru de interes spre arta jurnalistică. Am vrut să devin Andreea Marin, să aduc surprize în fiecare sâmbătă în casele oamenilor. Proastă alegere, ar zice unii, eu încă mai reflectez. Oricum, de această doleanţă, m-am vindecat rapid fără să îmi zică cineva că niciodată nu voi putea fi la fel de ipocrită şi de falsă ca doamna mai sus numită şi că nu am nici o şansă în domeniul acesta, pentru că am găsit rapid o nouă artă pe care să o insult. De fapt am revenit la sentimente mai vechi pentru un domeniu de mult îngropat şi anume pictura.
În grădiniţă am fost renumită pentru desenele mele cu oameni pătratici şi dreptunghiulari. Să îţi explic, în timp ce colegii mei, mult rămaşi în urma geniului meu creator, descopereau afinităţile liniei curbe, eu rămâneam la rudimentara linie frântă. Iniţial educatoarea s-a alarmat cât de lipsită de modestie şi convinsă eram că eu sunt noul Picasso încât a chemat-o pe mama la grădiniţă. Într-un final s-a dovedit că nu aveam probleme de integrare şi percepţie a realităţii ci eram doar prea visătoare şi cu ţeluri prea înalte. Dar, am zis că totuşi ulterior am revenit la această pasiune, ceea ce înseamnă că experienţa de la grădiniţă nu m-a descurajat ci din contră m-a făcut să realizez că sunt întradevăr specială şi neînţeleasă. Aşa că m-am reapucat de pictat şi desenat de zor. Deşi mi s-a repetat şi explicat că eram un antitalent excepţional am fost perseverentă. Până când nu mi-am văzut una din lucrări publicate nu am avut pace. Lucrarea a fost un pic adjustată de profesoara mea de desen (ea mi-a făcut schiţa şi a picat-o iar eu doar mi-am trecut numele caligrafic), de ce să nu recunosc, dar asta nu a făcut ca satisfacţia mea să scadă
Această ultimă pasiune a fost în final înlocuită cu o insultă supremă, de data asta îndreptată spre scris. Toate injuriile pe care nu a reuşit să le aducă Sandra Brown cu literatura ei de budoar beletristicii mondiale le voi aduce eu cu siguranţă, dacă nu îmi găsesc în curând o nouă afinitate.