Sunt momente în viaţa când numai ai chef de nimic. Ţi se pare că nimic nu mai are sens. Ţigările numai au acelaşi gust, verdele nu mai scoate animalul din tine, acordurile piesei tale preferate nu mai au aceleaşi semnificaţii, eşti doar un hoinar uitat de lume.
Treci pe lângă persoanele pe care îi crezi prieteni ca o umbră alburie.
Orice cuvânt capătă o cu totul altă conotaţie, un alt sens decât toate cele pe care le avuse până în momentul respectiv.
Nici pixul nu îţi mai scrie cum trebuie, apar acele întreruperi inexplicabile.
Se lasă un gol între tine şi cuvinte, între tine şi ceilalţi, între tine şi propriile-ţi gânduri.
De obicei aceste momente sunt precedate de o renaştere, de o schimbare. Sunt momente în care îţi promiţi te vei schimba în ceva mai bun … în ceva mai bun pentru tine, dar de fapt schimbările acelea le faci pentru ceilalţi. Vrei să te schimbi să te placă ceilalţi, să te accepte ceilalţi. Acei ceilalţi care te condamnă, care te critică pentru defectele tale, pentru lipsurile tale sau pentru ce ai în plus, te critică pentru că eşti tu.
Un dar/calitate a celor ce ne înconjoară este discriminare. Pentru că eşti prea gras, prea slab, că eşti mai măsliniu, că eşti ţigan/evreu/lipovean, pentru că iei apărarea unora, pentru că eşti prieten cu altul, chiar şi pentru faptul că ai o unghie ojată imperfect. Este aşa numită selecţie mai mult sau mai puţin naturală, mai mult sau mai puţin bine venită. Pe ei îi ajută să supravieţuiească, pe tine doar … te rănesc.
Nu … nu scriu aceste rânduri din fundul unui butoi cu melancolie ci la o masă în Boltă fiind înconjurată de … prieteni. Pe fundal se aude o piesă destul de gay (manea) ceva de la Holograf cu şi băieţii plâng … în fine.
Nu ştiu de ce am scris aceste versuri, poate din cauza perioadei prin care trec … acea perioadă cu criza de identitate.
În fine … cam atât … Shena has just signed out :) .